Aura Christi: Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)

Din sumarul Contemporanul nr. 6/ 2015
Polemice

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)

■ Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României în străinătate

■ Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR – program de sprijinire a editării în străinătate a traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi fost consultată Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în istoria culturii române postdecembriste

■ L-am urmărit nu o dată pe autorul scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie contextul în care au fost scrise o parte din aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri dintr-o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei, sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la spectacole de un penibil care frizează grotescul

Aparatul de propagandă băsist a fost servit laborios de eseistul fără operă, H.R. Patapievici, după ce acad. Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea ICR. Motivul demiterii autorului romanului Drumul cenuşii? „Fiecare vine cu echipa lui” a afirmat dl T. Băsescu. În timpul campaniei de alegeri din 2009, sprijinindu-l pe dl T. Băsescu, H.R. Patapievici i-a mărturisit jurnalistului spaniol Félix Flores pentru cotidianul La Vanguardia următoarele: „Avem oligarhi, iar ei au un rol neplăcut. Lupt împotriva lor în calitate de intelectual în spaţiul public. Din acest motiv, sunt unul dintre intelectualii lui Băsescu”. Nu se ştie împotriva căror oligarhi a luptat dl Patapievici. Cert e că în postura sa de preşedinte al ICR a profitat cu asupra de măsură de câteva circumstanţe, care i-au înlesnit îndeplinirea misiei de a promova convingerea preşedintelui ţării, conform căreia „România e o ţară second hand”:

1. A avut la dispoziţie un mecanism performant, înfiinţat şi perfectat de romancierul Augustin Buzura în scopul de a promova peste hotarele ţării valorile naţionale româneşti consacrate;

2. De mai bine de două decenii, lumea culturală e sfâșiată, cum scria relativ recent Bogdan Creţu, pe criterii politice, iar „presa culturală [şi nu numai aceasta – n.n.] suferă de aceeași meteahnă”. Principiul dezbină şi stăpâneşte îşi trăia unul dintre vârfurile postdecembriste;

3. Influența grupului coagulat în jurul domnilor Liiceanu, Pleșu și Manolescu (care a transformat USR într-o „placă turnantă”), cu nucleul în GDS, care – susţine acelaşi critic şi istoric literar ieşean – „are un mecanism de propagandă bine lubrifiat, îndelung verificat”, plus o reţea impresionantă de instituţii controlate de triumviratul Liiceanu-Pleşu-Patapievici şi acoliţii lor. (Bogdan Creţu, Nu trageţi în Nicolae Breban!, în Observator cultural, iunie 2015) În condiţiile anarhiei axiologice postcomuniste, în loc să propage valorile naţionale reale, dl Patapievici a servit asiduu convingerea preşedintelui ţării – şi a comisarului Uniunii Europene Vivian Reiding, care e de părerea că „România e o ţară bananieră” (apropo, ca şi alţi lideri politici europeni, dna Reiding datorează scuze ţării noastre pentru amestecul ilegitim în treburile ei interne) –, adică a făcut tot ce a putut ca, în primul rând, Europa să beneficieze, prin cele nouăsprezece filiale ale ICR, de o imagine exotică, pitorescă, bizară, minoră, antinaţională, cultura română fiind una minoră şi în opinia „filosofului” Liiceanu. G. Călinescu – poate singurul critic de geniu al literaturii române – n-a fost tradus cu nici un titlu în programele TPS ale ICR, probabil, tocmai pentru că, în 1942, a afirmat răspicat faptul că literatura română este o literatură majoră.

Un sondaj rapid, făcut acum 2-3 ani, arată numărul de titluri traduse sub egida şi cu sprijinul ICR din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia Ştefănescu (3), Andrei Pleşu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oişteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian (11), Gabriela Adameşteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana Blandiana (5), Dumitru Ţepeneag (11), Nora Iuga (4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi (0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade (11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3), Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru Ecovoiu (2), Ioan Groşan (1), Panait Istrati (3), Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat-Bengescu (0), Dumitru Radu Popescu (0), Ştefan Bănulescu (0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0), Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu (0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru (0), Ileana Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1). Kominternistul Vladimir Tismăneanu – despre care, într-un acces de euforie oportunistică, Mircea Cărtărescu a lansat amuzanta enormitate că ar fi „un Marcel Proust al comunismului românesc” – şi Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române moderne. Adameşteanu, Teodorovici, Lungu şi Cărtărescu sunt mai promovaţi decât Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc – romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu desăvârşire. Topul celor mai traduse cărţi în perioada patapieviciană sub egida ICR arată o imagine a literaturii române aflată la kilometri distanţă de imaginea ei reală. Nu puţini scriitori promovaţi excesiv prin intermediul ICR-ului condus de „Kierkegaard al României” – cum l-a numit G. Liiceanu pe H.R. Patapievici, victima inexistentului căpitan Soare – sunt autori publicaţi şi promovaţi de Editurile Humanitas şi Polirom, revistele USR, revistele 22, România Literară, Suplimentul de cultură. Editurile Humanitas şi Polirom publică tomuri semnate de dl Patapievici, un fel de filosof fără operă specifică. Ca şi dl Liiceanu.

Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României în străinătate; nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României şi a imaginii ei aflându-se la Bucureşti. Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-caricatură a României în lume, ci statul roman, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente, prin nu puţini oameni numiţi în funcţii de conducere ale instituţiilor culturale, creează o imagine de ţară second hand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012, când peste şapte milioane de români, cu ştampila în mâini, au dat „o lovitură de stat”. Reluând acea statistică inclusă în cartea mea Acasă – în exil, mă grăbesc să precizez că, între timp, cu sprijinul ICR au apărut traduceri din opera lui Rebreanu, Blaga şi din alţi importanţi scriitori români. Mi s-a comunicat discret că la ICR nu se mai lucrează, ca pe vremea lui Patapievici şi Mihăieş, cu liste. Totuşi, valorile naţionale consacrate ale culturii române nu şi-au găsit locul cuvenit în scara de valori promovată de ICR. La recentul Salon Internaţional de Carte de la Torino, marii scriitori români, cunoscuţi lumii întregi – Cioran, Celan, Eliade, Rebreanu – au avut parte de lansări de carte în ultimele zile ale Salonului, în prima zi fiind înscăunat cu lansări eternizatul favorit al caselor de pariuri la Premiul Nobel – Mircea Cărtărescu, un excelent scriitor minor, fără anvergură, un fel de Minulescu al postmodernismului autohton, care a slujit cu fervoare laborioasă regimul băsist, fiind ultrarăsfăţat de acesta, şi n-a ezitat să atace poporul român, identitatea şi valorile neamului românesc; presimt că acest expert în domeniul victimologiei va scrie, din nou, că este atacat de subsemnata, de parcă n-ar face diferenţa între un atac şi o opinie critică. Iată şi câteva citate din autorul excelentului volum Levantul, care e la o distanţă astronomică de ceea ce crede creatorul său – lipsit de spirit autocritic – şi anume că această carte ar fi „o piatră tombală pusă la poezia română”: „A trăi în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric”, „Comunismul n-a dat o literatură adevărată”, „Falia care-i desparte esenţial pe optzecişti şi postoptzecişti de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul” etc. Nu voi cita din poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu, poem în care M. Cărtărescu preia, fără ghilimele, un amplu fragment de o jumătate de pagină din Tristram Shandy de Lawrence Sterne. (Editura pentru Literatură Universală, 1969, pag. 194) Din jenă şi respect faţă de lectorii care mă urmăresc, nu voi cita nici din volumele doi şi trei ale trilogiei Orbitor, volume de proză autobiografică, inundate de vulgaritate şi pornografie, traduse şi promovate pe banii ICR în peste douăzeci de limbi. Profilat ca vârf de lance al postmodernismului românesc, M. Cărtărescu şi comilitonii săi, postmoderniştii, „nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând «marile valori», ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness”. Menţionând că literatura occidentală a apărut în urma rupturii de Biblie (!) şi punându-şi umărul la zdruncinarea canonului românesc, N. Manolescu îl supraevaluează pe M. Cărtărescu fără simţul măsurii. Să spere, oare, acest critic pe timpuri eminent – în vremuri tulburi, apărător şi susţinător al valorilor româneşti – că autorul volumelor Levantul, Orbitor, De ce iubim femeile ar putea fi instalat, pur şi simplu, pe locul lui Mihai Eminescu? Discipolul inegalabilului Titu Maiorescu „îi recunoaşte [lui Eminescu – n.n.] o canonicitate de rangul al doilea, subminându-i, în schimb, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Enigma istoriei manolesciene în jurul acestui fapt se-nvârteşte. Eliminându-l pe Eminescu din centru, cu slabele argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice, ne-am fi aşteptat să producă o «revoluţie» privitor la reconfigurarea canonului naţional prin descoperirea altui centru canonic decât Eminescu”. Te pomeneşti că „revoluţia” e… M. Cărtărescu, despre care acelaşi critic şi istoric literar erudit, din care am citat adineaori, Theodor Codreanu, scrie următoarele: „Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii”. Cine să creadă, oare, că acest canon iradiant al literaturii române, care este Mihai Eminescu, poate fi spulberat prin focuri de artificii? Interesant e că nemţilor nu le-a venit ideea să clatine ori se dărâme canonul literaturii germane – J.W. Goethe. Nici englezilor nu le-a trecut prin cap să atenteze la canonul lor de secole, al lor şi al întregii literaturi iudeo-europene – William Shakespeare. Nici ruşilor nu li s-a năzărit să-l ucidă în efigie pe Aleksandr Puşkin. Am avut privilegiul să admir, emoţionată şi bucuroasă, chipurile lui Mihai Eminescu şi Paul Celan, aşezate în preajma basoreliefului acestor mari poeţi ai lumii de pe Zidul Poeziei, înălţat după proiectul poetului chinez Jidi Majia pe malul lacului Qinghai, la o altitudine de trei mii trei sute de metri, pe Acoperişul Lumii.

Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR – program de sprijinire a editării în străinătate a traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi fost consultată Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în istoria culturii române postdecembriste. Împreună cu echipa de cercetători de la Institutul de Lingvistică şi Literatură „G. Călinescu”, sub sigla Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, Eugen Simion a editat în facsimil, în 38 de volume, manuscrisele eminesciene, păstrate în custodia Academiei Române, iar în eleganta Colecţie de tip Pléiade – Opere fundamentale – a aceleiaşi Fundaţii, care funcţionează sub egida Academiei Române, începând cu anul 2000, acelaşi profesor, critic şi istoric literar, a editat circa 160 de volume, între care opera scriitorilor clasici români: poemele integrale ale lui Mihai Eminescu în ediţia Perpessicius, G. Bacovia, Lucian Blaga (teatru şi poezie), publicistica lui G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, I.L. Caragiale, cele opt romane ale Hortensiei Papadat-Bengescu (inclusiv Străina), Ion d. Sîrbu (jurnalele intime şi corespondenţa), Maiorescu (jurnal, I), Mihail Sebastian (proza şi primele două tomuri din publicistica lui), Ion Budai Deleanu, C. Negruzzi, discursurile parlamentare ale lui Maiorescu (două tomuri), Hasdeu (patru volume). Urmează să fie continuate ediţiile integrale începute (Arghezi, Slavici, Goga, Sorescu, Nichita Stănescu etc.). Marginalizat, ocolit, blamat răstimp de mai bine de două decenii pentru curajul de a se fi pronunţat, în primăvara anului 1990, împotriva imixtiunii politicii în literatură, marele critic Eugen Simion, autor al unei opere majore, care depăşeşte cincisprezece mii de pagini publicate, deplânge dezinteresul instituţiilor statului român faţă de cultură şi valorile sale scrise: „Nu mai vorbim de dezinteresul total arătat de instituţiile culturale ale statului faţă de asemenea proiecte care, evident, nu aduc bani, dar dovedesc, repet, că România nu este culturaliceşte ultima ţară din Europa. Dimpotrivă, este o naţiune culturală, marii ei poeţi şi moralişti, de exemplu, pot demonstra acest fapt…”.

Nu cred, însă, că H.R. Patapievici l-ar fi consultat pe Eugen Simion. În primul rând, pentru că autorul volumului Politice nu are o părere grozavă despre naţiunea română, părere exprimată – în paginile cărţii respective; şi nu numai acolo, după cum se va vedea de îndată – prin tertipuri retorice transparente pentru un om de meserie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”; „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”; „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături… ” (H.R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 64); „Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul până la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” (H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 49); „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi iesim azi din zodia naţionalului”; „Poet canonic Eminescu nu mai  poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie”; „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”; „Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon (…) a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect»”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2, 2002)

L-am urmărit nu o dată pe autorul scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie contextul în care au fost scrise o parte din aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri dintr-o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei, sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la spectacole de un penibil care frizează grotescul. Ultimul spectacol de laşitate, lipsă de bărbăţie şi ipocrizie a fost înscenat la postul Realitatea TV, la emisiunea lui Bogdan Rareş din data de 3 iunie 2015, cu un titlu pompos Cum se poate restarta România. Lipsa de replică a lui Bogdan Rareş descalifică acest jurnalist. De vreme ce se justifică, să înţelegem că Patapievici nu mai împărtăşeşte ordurile scrise despre România în acele scrisori? Să înţelegem că nu împărtăşeşte şi celelalte enormităţi ce vizează neamul românesc şi valorile acestuia, scrise de d-sa în alte contexte decât cel inflamat, din 1990? Atunci, de ce nu le-a regretat niciodată? De ce le-a reluat în toate ediţiile acelei cărţi dezonorante, Politice, pline de clişee, de expresii suburbane şi de atacuri la identitatea, tradiţia şi limba naţiunii române? Din ce motive a continuat să atace valorile naţionale româneşti consacrate? Din ce cauze invocă „noua tablă de valori acceptate”? Acceptate de cine şi când anume? Scabrozităţile de acest tip intră sub incidenţa Codului Penal. Dacă, desigur, dna M. Macovei n-a omis articolul respectiv din noul Cod Penal, pentru a se proteja şi pentru a-şi proteja aliaţii, care se erijează în singura elită exclusivistă a ţării şi, în loc să regrete realitatea de a fi fost intelectuali de curte ai lui T. Băsescu, joacă, din nou, teatrul ieftin al unor victime ale naţiunii, după un discurs impetuos al romancierului Nicolae Breban la ICR, minţind grosolan că acest scriitor ar fi afirmat, apoi, într-o şedinţă a Academiei Române că „Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi” – diversiune pusă în scenă de un grup abuziv de procurori ai culturii române. Nicolae Breban are dreptate să deteste şi să-şi exprime dispreţul faţă de oricine atacă identitatea, limba, tradiţia şi valorile naţiunii, din care el însuşi face parte şi căreia i-a dăruit – ca şi Mihail Sadoveanu – douăzeci de mii de pagini, în care a abordat teme de anvergură europeană.

Prima parte a articolului:
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (I)
Partea a doua:
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)
Partea a treia: 
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)
Citiţi în întregime dosarul dedicat „afacerii plutonului de execuţie” Breban-Patapievici-Liiceanu în versiunea tipărită a revistei Contemporanul nr. 06 Iunie/ 2015, care va apărea luni 29 iunie 2015