Aura Christi: Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (I)

Din sumarul Contemporanul nr. 6/ 2015

Polemice

■ Sângele tinerilor vărsat în 1989, în zilele Revoluţiei, a fost zadarnic? A fi un bun român, în România anului 2015, când scriu aceste rânduri, înseamnă a fi comunist etc.; nu sunt comunistă, nici n-am fost vreodată, dar ţin la originile mele şi ale neamului, din al cărui trunchi am crescut şi m-am format. A-ţi asuma identitatea, rădăcinile, tradiţia, înseamnă a fi ceauşist. Oare? Nu e o confuzie ticăloasă la mijloc? O confuzie între naţionalismul ceauşist, instrumentalizat în scopuri propagandistice, şi naţionalismul european; confuzie, a cărei menire e să servească adepţii politicii corecte, practicanţi ai unui neoliberalism de o brutalitate unică în istoria ţării noastre

■ Dacă în anii proletcultismului revizionismul era practicat cu înverşunare de adepţii real socialismului, în zilele noastre epurările simbolice, lapidările publice, excluderile, campaniile de compromitere sau tăcerea, boicotul – adică un alt tip de valorizare – sunt puse în scena realităţii de un grup de intelectuali de dreapta, care şi la douăzeci şi cinci de ani după Revoluţia din 1989, în condiţiile în care România este membru al Uniunii Europene şi aliat NATO, continuă să lupte cu obstinaţie împotriva comunismului, identificându-se cu o ipostază a rinocerismului şi a mancurtizării intelectuale

■ Cunoscuţi intelectuali occidentali au taxat nu puţini intelectuali români penru înverşunarea cu care judecă trecutul şi istoria poporului, din care ei înşişi fac parte. Interesant e că profitorii, fiii şi fiicele politrucilor de altădată se arătau şi sunt, în continuare, nu rareori, cei mai vocali, simţul practic, interesele şi oportunităţile ghidându-i noapte şi zi. Nelipsit de interes e şi faptul că unii dintre cei ce au avut o poziţie privilegiată în timpul dictaturii, o au, straniu, şi acum, în zilele noastre, în care, scria cineva, se vede de la distanţă, că „orice impostură îşi are momentul ei de grandoare”

Încep să cred din ce în ce mai ferm că pentru unii români libertatea e o prăpastie. Relativ nu de mult, un prieten a făcut o metaforă, care mi s-a părut iniţial cvasisinistră. După 1990, românii au înaintat printr-un culoar; la capătul acelui culoar era o uşă, pe care scria Libertate. Românii au deschis-o şi s-au prăbuşit într-o prăpastie. Cum arată acea prăpastie? Cine a căscat-o acolo, în fundul acelui culoar imaginat şi real, în egală măsură? Oare nu noi înşine? Libertatea a fost şi rămâne un şoc; libertatea a fost şi rămâne a fi un taifun. Libertatea a dizlocat destine ce păreau majore, a aruncat în aer cariere, instituţii, obiceiuri. Surpându-se un regim dictatorial, în chip firesc, în lumina reflectoarelor, înaintea tuturor, au apărut – nu o dată în istoria popoarelor lumii – oportuniştii vremurilor noi, inchizitorii de serviciu, procurorii culturali, ştabi ai timpurilor noastre. În acel haos postdecembrist, s-a instaurat o ordine ireproşabilă pentru un grup de profitori. În cartea România noastră, Virgil Nemoianu susţine nu fără amărăciune că „s-au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”. În postcomunism, mişcarea anticomunistă a început să fie manipulată, în timp, din ce în ce mai grosolan, în special, în ultimul deceniu. Tot ce venea din comunism, era rău, foarte rău, tocmai bun de aruncat la gunoi, dacă nu direct la stâlpul infamiei. Cunoscuţi intelectuali occidentali au taxat nu puţini intelectuali români penru înverşunarea cu care judecă trecutul şi istoria poporului, din care ei înşişi fac parte. Interesant e că profitorii, fiii şi fiicele politrucilor de altădată se arătau şi sunt, în continuare, nu rareori, cei mai vocali, simţul practic, interesele şi oportunităţile ghidându-i noapte şi zi. Nelipsit de interes e şi faptul că unii dintre cei ce au avut o poziţie privilegiată în timpul dictaturii, o au, straniu, şi acum, în zilele noastre, în care, scria cineva, se vede de la distanţă, că „orice impostură îşi are momentul ei de grandoare”. (Theodor Codreanu) La începutul celui de-al treilea mileniu, impostura îşi trăieşte unul dintre vârfurile gloriei. Impostura zgomotoasă, grăbită să obţină avantaje din orice mişcă, respiră. Important e ca această impostură să-şi primenească cu promptitudine dosarele, să inventeze disidenţă acolo, unde nu e nici vorbă de aşa ceva; să-şi potrivească în funcţie de interese veşmintele, mintea, ritmurile respiraţiei.

Ne place sau nu ne place, e timpul să luăm focul cu mâinile noastre. Nu ne mai putem permite să luăm focul cu mâini de împrumut. M-a frapat o imagine din cartea Comunismul cu rele şi rele, semnată de Magda Ursache, care ne spune o povestioară de trezit adulţii, „cea cu flăcăruia care se obrăzniceşte, sare din sobă pe masă şi dă foc la casă”. Magda Ursache îl invocă pe Baudelaire, care susţine că naţiunile fac tot ce le stă în puteri ca să nimicească oamenii mari. Românii „recenţi” – scrie Magda Ursache – cu siguranţă fac tot ce le stă în puteri ca să nu oprească vânătoarea de oameni mari. „Oamenii recenţi”, oportuniştii vremurilor noi adică, taie de pe listele lor şi calomniază tot ce-i incomod, tot ce le ameninţă recunoaşterea tablei de valori noi, despre care a scris H.R. Patapievici.

Dintr-o farsă am lunecat în alta şi ne-am trezit, pare-se, pe marginea unui regim construit pe model sud-american: dacă eşti atent la faţada societăţii româneşti, tragi concluzia că e vorba de o democraţie în toată legea; dacă, însă, analizezi fondul, găseşti suficiente argumente, ca să te referi la o dictatură în toată regula. Dictatură a intereselor, dictatură de catifea i s-a spus adesea. Am fi continuat să-i spunem la fel, dacă majoritatea posturilor de televiziune şi a publicaţiilor n-ar fi fost împânzită de telenovele cu cătuşe, de simbolice execuţii publice, de dezinformări, atacuri în haită, campanii de compromitere şi manipulări făcute conform unor stranii principii tribale, decupate parcă din perioada stalinisto-dejistă şi adaptate vremurilor new media, când informaţia se răspândeşte fulgerător şi – grăbindu-se toţi nu se ştie din ce motive şi nici nu cred să se afle vreodată încotro anume – nu mai e timp să fie verificată într-un context în care majoritatea presei româneşti s-a tabloidizat în ritmuri alerte. O parte a mass-mediei româneşti inventariază consecinţele dezastrului din ultimul mandat prezidenţial de durata unui deceniu. Se constată existenţa unui regim mafiot, răspândit aidoma unei caracatiţe, un regim care a jefuit ţara lui Dimitrie Cantemir şi a lui Nicolae Iorga, ţara lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. După modelul stalinisto-dejist, care înfiera fiii de burghezi, evreii, elitele din politică, ţărănime, intelectualitate, acest regim, numit de toţi, fără excepţii, epoca Băsescu, a învrăjbit o pătură socială împotriva alteia, reprezentanţii unei meserii împotriva altora. Unii tineri detestă bătrânii, umiliţi şi reduşi la muţenie în ţara lor, simţindu-se vinovaţi de faptul că există şi că au devenit o povară pentru ceilalţi. Unii dintre cei angajaţi în „câmpul muncii” sunt porniţi împotriva bolnavilor şi a mamelor, care îşi cresc copiii din alocaţiile tăiate drastic. Unii angajaţi ai instituţiilor statului nutresc resentimente faţă de unii indivizi din categoriile dezavantajate şi faţă de unii minoritari; „du-te şi ia-ţi pensia unde te-ai născut, nu aici, în România!” a exclamat o angajată a Casei de Pensii, îmbrâncind-o pe Mama mea – născută în Basarabia – care nu-şi cerea decât un drept garantat de Constituţie. Muribunzii bolnavi de cancer şi de hepatită, cărora li se taie abuziv tratamentul, încep să urască guvernul, factorii care aplică tăierile de fonduri, în condiţiile în care întreaga naţiune este informată că nu există bani, s-a ajuns la fundul sacului etc. Se închid spitale, şcoli, librării. Bibliotecile nu mai au fonduri pentru achiziţii de carte. Se taie din fondurile salariale, din alocaţii, se impozitează pensiile. Se taie de pretutindeni din declarata lipsă a fondurilor.

Aceasta e realitatea traumatizantă, imorală, în care am trăit până acum câţiva ani. Avem în spatele nostru un regim care a promovat genocidul, discriminarea, ostilitatea, ura, vrajba, jaful la scară naţională. Se pare că proporţiile jafului sunt greu de neglijat. Nici unul dintre preşedinţii statului român – cu excepţia dlui T. Băsescu – n-a reuşit performanţa de a construi un sistem mafiot, clătinând la temelii nu puţine instituţii ale statului. De bună seamă, suntem supăraţi. Supăraţi pe bună dreptate. Ne întrebăm, vinovaţi, unde şi cu ce am greşit? Sângele tinerilor vărsat în 1989, în zilele Revoluţiei, a fost zadarnic? A fi un bun român, în România anului 2015, când scriu aceste rânduri, înseamnă a fi comunist etc.; nu sunt comunistă, nici n-am fost vreodată, dar ţin la originile mele şi ale neamului, din al cărui trunchi am crescut şi m-am format. A-ţi asuma identitatea, rădăcinile, tradiţia, înseamnă a fi ceauşist. Oare? Nu e o confuzie ticăloasă la mijloc? O confuzie între naţionalismul ceauşist, instrumentalizat în scopuri propagandistice, şi naţionalismul european; confuzie, a cărei menire e să servească adepţii politicii corecte, practicanţi ai unui neoliberalism de o brutalitate unică în istoria ţării noastre. Neoliberalism ce are faţă globalistă, menit să distrugă totul în calea sa: istoria, rădăcinile identitare, tradiţia, valorile fondatoare, valorile de vârf ale naţiunii române, prin care s-a conservat caracterul european al culturii române, mai cu seamă, în vremuri fără Dumnezeu. În România anului 2015, e în plină desfăşurare un fel de experiment Piteşti III, aplicat cu mijloace insidioase, subtile, la scară naţională.

Cum au fost posibile abuzurile, inventariate, la ora actuală, cu uimire, spaimă, patetism, oroare? Oare mecanismele instituţionale ale unui stat democratic nu aveau menirea să oprească orice derapaj, orice început de abuz, orice abatere de la normele de drept ale unui stat european? Cât de consolidată şi matură este democraţia românească? Existenţa regimului trecut – sper, trecut – oare nu este un argument în favoarea faptului că democraţia românească este fisurată în esenţă, e şubredă şi că n-a ajuns nici în pubertate? Câţi dintre partenerii noştri europeni – în frunte cu cei din statele nordice – îşi pun aceste întrebări? Ce are de câştigat România din răspunsul la această avalanşă de întrebări? Ce are de pierdut? Şi cât a pierdut? Cum a fost posibil regimul Băsescu? Această întrebare îmi revine obsesiv în minte; dincolo de analizele făcute, dincolo de posibilele reacţii, se lasă o tăcere asurzitoare. Nu vreau să condamn pe nimeni. Nici nu-mi stă, de altminteri, în fire. Nu sunt membru al nici unui partid; nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Nu ţin să apăr pe nimeni; sunt scriitor român şi fac ceea ce ştiu să fac cel mai bine: scriu. De ce scriu despre acest subiect? Pentru că vreau să înţeleg ce se întâmplă cu noi, cu ţara mea, de unde ezit să plec, deşi mă gândesc tot mai insistent şi tot mai des s-o părăsesc până n-am îmbătrânit de tot. Îmi doresc să înţeleg ce am făcut, ce facem, cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

În România, dreapta nu este ceea ce pretinde, ca şi stânga, de altfel. Partizanatul politic s-a lăţit la scară naţională. Clasa politică este compromisă iremediabil; excepţiile, ca de obicei, nu fac decât să confirme regula. Politica românească nu are, la ora actuală, personalităţi de anvergura unor „monştri sacri” ca regele Carol I, Ferdinand, Maniu, Brătianu. Nu există interese ale naţiunii române; în schimb, există interese ale unor partide, care îşi schimbă vertiginos componenţa la trei secunde după alegeri. A pretinde că orice face dreapta – inclusiv o dictatură de durata unui deceniu – e binevenit şi e corect politic, iar orice ar face stânga – e condamnabil, diabolic etc., înseamnă a judeca ca orbeţii, adoptând un exclusivism politic cel puţin straniu şi, evident, de departe, defavorabil naţiunii române. A pretinde că stânga e alcătuită preponderent din moştenitori ai protagoniştilor regimului ceauşist şi, prin urmare, e de aruncat la groapa de gunoi a istoriei, iar dreapta e curată ca dimineaţa aceasta de început de iunie, înseamnă a te ascunde de realitate, mistificând-o şi iluzionându-te, eventual, în scopuri oportuniste. Partizanatul politic domină la modul excesiv societatea românească, inclusiv – adevăr, în esenţă, de neacceptat – cultura română; domină şi bruiază existenţa ei firească. În domeniul culturii scrise, în perioada postcomunistă, se fac revizuiri, epurări şi excluderi tendenţioase – de o brutalitate comparabilă cu cea specifică perioadei stalinisto-dejiste – în funcţie de două criterii: apartenenţa la dreapta politică şi dosarele securităţii, care sunt, după cum s-a văzut în ultimul deceniu, manipulate. Dacă în anii proletcultismului revizionismul era practicat cu înverşunare de adepţii real socialismului, în zilele noastre epurările simbolice, lapidările publice, excluderile, campaniile de compromitere sau tăcerea, boicotul – adică un alt tip de valorizare – sunt puse în scena realităţii de un grup de intelectuali de dreapta, care şi la douăzeci şi cinci de ani după Revoluţia din 1989, în condiţiile în care România este membru al Uniunii Europene şi aliat NATO, continuă să lupte cu obstinaţie împotriva comunismului, identificându-se cu o ipostază a rinocerismului şi a mancurtizării intelectuale. (N. Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2014) „Elita noastră intelectuală [mai exact, o parte a acesteia – n.n.] este defazată, fiind orientată spre dezbaterea unor teme vetuste. Problema României nu este lupta împotriva comunismului”. (C. Schifirneţ, Condiţia intelectualului în contextul europenizării societăţii româneşti)

Câţiva scriitori valoroşi au lunecat într-un partizanat politic cel puţin straniu. Dacă acum două-trei decenii aş fi citit afirmaţiile de mai jos ale Anei Blandiana, mă îndoiesc că admiraţia mea faţă de această scriitoare de versuri ar fi rămas intactă: „Problema este aceeaşi oriunde în lume: să nu i se dea niciodată unei persoane sau unui partid prea multă putere, deoarece acesta va cădea în ispită. Acesta este marele pericol şi în România cu postcomuniştii premierului Ponta. El în funcţia de preşedinte şi o majoritate absolută a PSD-ului în Parlament ar însemna dictatură. Ar însemna distrugerea statului de drept. Tocmai pentru că în ultimii ani, în domeniul justiţiei, s-au făcut progrese, pe care le datorăm fostei Ministre a Justiţiei, Monica Macovei, dar şi preşedintelui Traian Băsescu. Un aspect care nu este deloc pe placul multor politicieni de astăzi”. (cotidianul elveţian Berner Zeitung) În toamna anului 2014, când această scriitoare făcea declaraţiile tocmai citate, ieşeam dintr-un deceniu, în care dreapta a avut toată puterea, aproape. Dreapta, care are în rândurile ei nu puţini reprezentanţi ai regimului Ceauşescu (inclusiv urmaşi ai politrucilor de odinioară), în frunte cu lăudatul de către poetesa Blandiana preşedinte.

Comparată cu „o sfântă de litere” a literaturii ruse, Anna Ahmatova, în realitate, Blandiana a fost, după cum am citit pe site-ul revistei Observator cultural, „o răsfăţată a tuturor regimurilor”. Sub dictatura ceauşistă, dna Blandiana a beneficiat de sprijinul câtorva persoane suspuse, care au servit asiduu regimul opresiv. În perioada debutului, Ana Blandiana era cunoscută ca fiică de preot legionar, arestat de autorităţile bolşevice. În dosarul R 512 din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR Secţia Cadre, se menţionează faptul că tatăl poetei, Gheorghe Coman, „în anul 1934 s-a înscris în organizaţia legionară în care a deţinut funcţia de şef de cuib. A participat la rebeliunea legionară din Timişoara, fapt pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare. În 1959 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru participare la activitate ostilă de nuanţă legionară; este decedat din 1964”. Pentru că nu trebuie luat ad litteram orice înscris, am încercat să verific informaţia tocmai citată. În această ordine de idei, este interesantă mărturia profesorului Ion Ianoşi, membru de onoare al Academiei Române, autor al unei impresionante opere ce denotă un spirit mitteleuropean, pe vremuri instructor în CC, care, după ’89, spre onoarea d-sale, şi-a asumat trecutul – ceea ce nu l-a împiedicat pe Mircea Mihăieş să recurgă la o tentativă de linşaj mediatic. Ion Ianoşi notează, între altele, că „sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ultima sa perioadă, actele de neiertare şi de iertare au fost ba succesive, ba concomitente”, precizând mai multe aspecte referitoare la biografia autoarei Fals tratat de manipulare: „Conducerea de partid orădeană îi era categoric ostilă [Anei Blandiana]: fiica unui preot legionar şi militant împotriva noii orânduiri nu merită să fie reabilitată. Clujul avea o raportare mai nuanţată; iar rectorul Universităţii, Constantin Daicoviciu, i-a susţinut, direct şi hotărât, cauza. Noi ne-am situat de la început de partea ei şi, întăriţi de sprijinul clujean, am întocmit referatul solicitat, în termeni favorabili. «De sus» ni s-a dat undă verde spre a acţiona. Am invitat-o pe Coman-Blandiana la Bucureşti. S-a prezentat la secţie, la data şi ora fixate. O am în minte: tânără, sfioasă, de o frumuseţe ieşită din comun, mimând încântarea de a fi primită la CC. Şeful de sector, Constantin Drăgoescu, s-a umflat în pene, i-a sugerat că în obţinerea succesului i-a revenit partea leului. Ceilalţi doi prezenţi la scurta întrevedere, cât de cât părtaşi la soluţionarea favorabilă a «cazului» – totuşi, decisă în sferele înalte – ne-am simţit stânjeniţi. Tânăra a fost înmatriculată studentă la Filologie şi a reînceput să publice în reviste, cu precădere în Contemporanul, condus de George Ivaşcu. Tatăl, scurtă vreme după graţiere, a murit în condiţii teribile: pare-se, ars de benzina care a luat foc în timp ce-şi curăţa podeaua locuinţei. În acelaşi an 1964 a avut loc debutul ei editorial, cu placheta de versuri Persoana întâia plural, prefaţată de Nicolae Manolescu. (Dată la cules în ianuarie, bun de tipar în martie, în tiraj de 1 650 de exemplare broşate.) În condiţiile date, nu erau nici ieşite din comun şi nici retroactiv imputabile poemele conformiste incluse în volum, fără de care Editura pentru Literatură nu l-ar fi publicat. Cea dintâi poezie se intitula Partidului; a doua – N-am traversat hiatul îndoielii. Mai încolo urma Revoluţia, care îl invoca pe Lenin. Penultimul poem, Eseu la Hunedoara, apăruse înainte în Gazeta literară (25 iulie 1963). Ultimul, cules în cursive, Post scriptum, avea următorul final: «De continentul tristeţii ne mai atinge un istm, Ne vom desprinde pământul de el în curând,/ Şi-o să te cânt, iubire, o să te cânt / În comunism»”. (Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Editura Polirom, 2012)

Eliberat din închisoare la intervenţia unuia dintre tartorii regimului dejist, I.G. Maurer, şi numit la conducerea revistei Contemporanul, George Ivaşcu le-a oferit rubrică săptămânală Anei Blandiana şi lui N. Manolescu. Iată un adevăr pe care tinerii de azi nu-l prea cunosc: a avea rubrică permanentă timp de ani, decenii, sub Ceauşescu însemna a face parte din nomenclatură. Ca şi N. Manolescu, A. Blandiana a avut rubrică sub Ceauşescu răstimp de decenii. Ana Blandiana a fost sprijinită de Geo Bogza şi de Gogu Rădulescu – una dintre cele mai influente persoane din epoca Ceauşescu. Ca şi Blandiana, Gogu Rădulescu avea o casă la Comana, unde primea nu puţini scriitori importanţi. (Ar fi interesant de văzut cine sunt aceştia şi ce rol au avut aceste personaje, cum s-au poziţionat după ’90, când nimeni nu-i mai obliga să joace un rol fals.) Era vorba de un grup de scriitori, care îl curtau, pentru a obţine diverse avantaje: volume publicate în Colecţia Biblioteca pentru Toţi, nenumărate călătorii în Vest, când o călătorie era un vis etc.; scriitori pe care, jucând rolul unui liberal, G. Rădulescu îi folosea fie pentru a influenţa mediul intelectual, fie pentru a culege informaţii, nu neapărat politice, dar foarte importante pentru controlul situaţiei. Gogu Rădulescu, unul dintre oamenii de bază ai dictatorului, a fost cel care a stat neclintit lângă N. Ceauşescu: a apărut lânga dictator la TVR, în timp ce acesta înfiera serviciile străine şi huliganii. În libertate, autoarea volumului Somnul din somn, în colaborare cu liderul opoziţiei de dreapta, Corneliu Coposu, a desfăşurat o amplă activitate în calitate de membru fondator al Alianţei Civice şi a înfiinţat Memorialul de la Sighet. Nimeni nu contestă meritele acestei scriitoare. A vorbi, însă, excesiv de cele câteva mărunte acte de opoziţie la dictatură şi, respectiv, despre cele câteva interdicţii de semnătură ale Anei Blandiana ca despre o disidenţă „faimoasă” şi a trece sub tăcere disidenţa reală a unor scriitori ca, de pildă, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag sau Gabriel Andreescu, înseamnă a falsifica istoria disidenţei româneşti. Încă un detaliu, care ţine de istorie literară şi de profilul moral al unor scriitori. Sub dictatură un scriitor nu putea fi arestat dacă era membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ştiind că astfel îl aruncă pe mâna zbirilor ceauşişti, în 1977, Ana Blandiana a votat pentru excluderea disidentului Paul Goma din USR. Printre cei care au procedat la fel se află N. Manolescu, Ştefan Aug. Doinaş, Fănuş Neagu. Scriitoarea ştie, de bună seamă, că prestanţa d-sale, atunci, în timpul dictaturii, a fost departe de a fi tot timpul fără reproş. O spune răspicat într-un poem din volumul Patria mea A4: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfârtecând căprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sânge,/ Sângele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vânători,/ Deşi îmi plăcea să mângâi urechile lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Azvârliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decât tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărât totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz”. (Animal planet) Întrebarea firească este următoarea: cunoscându-şi, evident, concesiile – unele dintre ele, justificate, probabil, în contextul sălbăticiei dictaturii româneşti – din ce motive Ana Blandiana nu şi le asumă, din ce motive încearcă să-şi primenească dosarul (de pildă, în Fals tratat de manipulare), erijându-se în ceea ce n-a fost niciodată: un disident faimos al regimului Ceauşescu? O face, fiindcă nu are încredere în valoarea propriei opere, traduse în peste douăzeci de ţări, sau din alte motive?

Nu judecăm pe nimeni. Nici nu facem analize psihologice şi portrete morale în funcţie de modul în care se potriveşte sau nu cineva portretului-robot al unui erou. Departe de noi o asemenea intenţie. Încercăm să aducem în lumina prezentului câteva fapte şi să pricepem din ce cauze unele realităţi sunt mistificate, altele ascunse, iar altele oferite publicului larg drept adevăr unic etc. Una dintre temele extrem de interesante, care merită discutate en detail, aşadar, rămâne a fi raportul dintre intelectuali şi putere. E limpede că, în absenţa girului unei părţi a presei, a unei părţi a instituţiilor statului, a unei părţi a societăţii civile şi a unor lideri de opinie ş.a., regimul Băsescu ar fi fost imposibil. Care sunt instituţiile şi intelectualii, care au girat acest regim de tristă pomină? În ce măsură răspunderea, în această ordine de idei, revine următoarelor personalităţi şi instituţii? Uniunea Scriitorilor din România, un soi de „placă turnantă”, condusă de acad. Nicolae Manolescu, până nu de mult ambasador numit în funcţie de dl T. Băsescu; Editura Humanitas, înfiinţată de excelentul librar Gabriel Liiceanu, care, în 1990, preluând fondurile consistente şi contractele Editurii Politice, a lansat în forţă mişcarea Humanitas, beneficiind, în trecut, de sprijinul şi audienţa a doi excelenţi şi curajoşi cronicari de radio la Europa Liberă: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, propulsaţi în ipostaza de sfetnici ai naţiei; Colegiul Noua Europă şi revista Dilema veche, conduse de Andrei Pleşu; PEN Club România, prezidat şi politizat în exces de Magda Cârneci, preşedintă a Grupului de Dialog Social, ş.a. Prin politizare excesivă şi exclusivistă, prin excluderea dialogului, oare, PEN Club România nu calcă principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulație a ideilor?

Din acest început de enumerare nu are cum lipsi, de bună seamă, Grupul de Dialog Social (GDS), cu organul său, revista 22 – simbolurile de odinioară ale Revoluţiei, care acumulaseră în cincisprezece ani un prestigiu uriaş. Farsa istoriei e că, eliminând din rândurile sale vocile critice, vocile incomode (Gabriel Andreescu, Sorin Ilieşiu ş.a.), GDS s-a transformat într-o sectă exclusivistă, manipulatorie, care a girat regimul trecut, împreună cu intelectuali de curte ai lui Băsescu – sintagmă care nu este un stigmat, după cum susţine, falsificând grosolan trecutul imediat, eseistul H.R. Patapievici, în timp ce îl compară cu stigmatul aplicat de unii antisemiţi unora dintre reprezentanţii poporului iudaic. Intelectualii de curte ai lui Băsescu e o sintagmă care trădează o realitate, în esenţă, de neacceptat. O realitate neregretată nici de Andrei Pleşu, nici de Gabriel Liiceanu, nici de H.R. Patapievici, nici de Ana Blandiana, nici de Mircea Cărtărescu, nici de Vladimir Tismăneanu, nici de Mircea Mihăieş, nici de alţi intelectuali de curte ai fostului preşedinte al României, afirmaţi ca „agenţi manipulatori de opinie”, care au ideologizat excesiv spaţiul public şi, mai cu seamă, cultura, prin mass şi new media, transformând-o – într-un regim democratic de faţadă – într-un „transportor insidios de ideologie şi chiar de propagandă prin cultură, după modelul războiului rece cultural”. (Nicoleta Sălcudeanu) Exclusivismul, „agresivitatea vocilor publice larg mediatizate”, „violenţa şi intoleranţa atitudinilor publice curente”, „tendinţa de a denunţa drept «comunist», «neocomunist», «criptocomunist», «nostalgic» orice punct de vedere diferit de canonul dominant” (Vladimir Pasti), respingerea dialogului, autoritarismul practicat de intelectualii „recenţi”, la care tocmai am făcut referire, se circumscriu, fără dubii, „anticomunismului bolşevic”. În opinia disidentului Gabriel Andreescu, care face, la rândul lui, un inventar impresionant al „mănunchiului de instituţii cu impact” deţinute de grupul de intelectuali de dreapta amintiţi adineaori, e vorba de o comunitate „coalizată în jurul exploatării statutului de intelectual”, „rolul de placă turnantă” avându-l dl acad. Nicolae Manolescu, preşedinte al USR. (G. Andreescu, Melodrama forului. Documentele Securităţii despre identitatea şi rezistenţa intelectualilor)

Va urma…

Prima parte a articolului:
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (I)
Partea a doua:
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)
Partea a treia: 
Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)

Citiţi în întregime dosarul dedicat „afacerii plutonului de execuţie” Breban-Patapievici-Liiceanu în versiunea tipărită a revistei Contemporanul nr. 06 Iunie/ 2015, care va apărea luni 29 iunie 2015