Ce luăm cu noi după șase ani de facultate

Ce luăm cu noi după șase ani de facultate

Autori: Stud. Andra-Elena DUMITRANA , Stud. Andreea-Mădălina PANCIU , Stud. Nicoleta-Monica FOTEA , Stud. Roxana-Alina POPA | 1 Iulie 2016

Patru absolvente ale UMF „Carol Davila“ București scriu despre ce iau cu ele – la final de facultate – în afară de diplomă, cearcăne și experiența anxioasă a multor examene

 

 

Șanse și oameni

     Șase ani. Prea mult. Aceasta a fost concluzia la care am ajuns împreună cu colegii după ultimul examen. Cred că puteam să rămânem cu mai multe informații dacă ar fi durat mai puțin și am fi avut apoi un an sau doi (cum au englezii, că tot sunt pe buzele tuturor zilele astea) doar de practică. Pentru mine, singurul merit al acestor ani e că știu mai multe despre mine. Mai mult despre ce nu pot și nu vreau, mai puțin despre ce pot și vreau.

     UMF, așa cum îmi doresc să mi-o amintesc însă, este despre șanse de neintuit și despre oameni extraordinari. Am simțit că am început medicina abia în anul doi, datorită voluntariatului la UPU-SMURD București. Îmi amintesc că am spus la finele acelui an universitar că nu știu cum aș fi putut merge mai departe altfel. În ceea ce mă privește, această meserie nu avea și nu are sens fără pacienți. Tot UMF mi-a facilitat accesul la burse și la proiecte studențești, ambele atât de necesare pentru a fi cine sunt acum, în special ca om. Erasmus în Italia, stagiar în Mexic, trainer al Societății Studențești de Chirurgie din România, voluntar în caravana medicală „Împreună pentru sănătatea rurală“ și altele. Ciudat sau nu, cele mai frumoase amintiri sunt despre medicină și încă ceva. Un ceva personal, care e în fiecare și pe care trebuie doar să îl lași să iasă la suprafață. Curiozitatea, depășirea limitelor, pasiunea pentru „a face“ sunt doar câteva din lucrurile care m-au făcut să fiu studentă la medicină în felul meu.

     Cea mai recunoscătoare sunt, bineînțeles, pentru oamenii întâlniți. Ne lăsăm venele, pulsul, zgomotele cardiace, ralurile pulmonare, ganglionii, ficatul, splina, nasul, urechile pe mâinile curioase și începătoare ale celor care ne sunt colegi de câteva zile sau de câțiva ani. Și facem asta pentru a ne împlini misiunea. E amuzant, ne distrăm (chiar și cel căruia îi este produsă senzația de vomă în timpul laringoscopiei), dar, în spatele scenei, stau fidele valorile care ne-au ajutat să trecem peste toate examenele, discursurile descurajatoare, eșecurile.

     Tot după șase ani, pe lângă multe povești, știu că se așteaptă de la noi să avem răspunsuri clare la două mari întrebări. Ei bine, nu le am. Nu știu ce vreau să fac mai departe, nu știu unde voi fi peste doi sau trei ani. Am doar câteva „pretenții“. Mi-ar plăcea să lucrez pe o secție de copii și să îmi învăț meseria și afară. Poate voi fi mai sigură când se vor fi terminat cu adevărat toate, după concursul de rezidențiat – în funcție de alegerile parlamentare, după 20/27 noiembrie; eu sper cât mai repede, e mai mult decât obositoare perioada care tocmai a început.

     Și ajung astfel la o mare schimbare de care se face responsabilă UMF. Deși la început, visam la specialități care ne impresionau rudele numai din primele trei litere („chi-“...), cu gărzi, riscuri și ani mulți de pregătire, acum mult ne gândim la specialități în care să fie loc și pentru alte vise: o carieră academică autentică, familie, timp liber etc. Dacă ar fi să mulțumesc punctual pentru ceva, pentru oameni și pentru șansa de a mă autodescoperi aș mulțumi.

     Cât despre ce va urma, nu ne simțim pregătiți (sau puțini se simt). Vrem cu nerăbdare să înceapă doar pentru că sperăm ca, de data asta, să fie mai aproape de ce am visat mereu. Vrem să fim implicați activ, să învățăm cu folos, să devenim capabili să luam decizii, să ne asumăm situații.

     Repetăm de șase ani la această piesă, nu excelăm, probabil unii vor pleca bombănind, în timpul spectacolului. Curajul de a ieși totuși pe scenă vine din nădejdea că vom fi judecați cu blândețe de cei în măsură să ne ghideze. Pacienți, colegi, mentori. Căci nu avem pretenția de a vindeca, ci doar de a îngriji cu profesionalism și dragoste. Or, asta doar împreună o putem împlini.

Stud. Andra-Elena DUMITRANA

Alegerea de a rămâne

     Când am intrat la facultate, nu-mi imaginam nici pe departe prin ce aveam să trec în acești șase ani ce tocmai s-au terminat. Mă gândeam că în sfârșit voi studia doar ceea ce mă pasionează cu adevărat și că voi fi înconjurată de oameni cu aceeași pasiune. Priveam facultatea cu multe speranțe și vise, dintre care unele s-au împlinit și altele nu. Am avut și dezamăgiri, dar și oportunități la care nici nu visam.

     În anul întâi, viața studențească a început cu voluntariatul în SSMB (Societatea Studenților în Medicină din București). Participarea la diverse proiecte de voluntariat m-a făcut să cunosc mulți prieteni, alături de care am crescut în acești ani. M-a făcut să am o viață studențească extracurriculară diversă și bogată, pe lângă munca de zi cu zi la facultate. Dar eram fericită. Pentru mine facultatea nu a fost un chin, nu a fost grea, a fost exact ce credeam că va fi, mi-a plăcut ceea ce am făcut, ceea ce am învățat.

     Tot în anul întâi l-am cunoscut și pe Traian, cel care avea să devină soțul meu și cu care, la sfârșitul primului an, am plecat în prima noastră călătorie, un stagiu internațio­nal de practică. O lună în Cairo (Egipt). De atunci se preconiza ceea ce aveam să devenim împreună. Mediciniștii călători.

     În următorii doi ani, am continuat să învăț și să fac voluntariat. Așa am început să lucrez cu studenții străini care veneau la noi să facă practica internațională de vară. Treptat, am ajuns să coordonez acest proiect. La sfârșitul anului trei, am plecat în al doilea stagiu internațional de practică în Taipei (Taiwan).

     Să plecăm în străinătate cu un Erasmus ne gândisem încă din anul întâi. În anul patru, am dat examenul și am câștigat o bursă de studiu în Franța, Lyon, pentru întreg anul cinci. În plus, am plecat și în stagiul internațional de practică la care visam cel mai mult: o lună în Sevilla (Spania).

     Primii patru ani de învățământ în România s-au scurs cu multe bune, dar și cu rele. Dezamăgirile au venit în mare parte din speranța mea că voi avea parte de un mediu universitar de elită, cu profesori foarte pasionați și dornici de a învăța niște studenți la fel de pasionați. Unii au fost așa: prof. dr. Mircea Ioan Popa, prof. dr. Miron Bogdan, prof. dr. Emanoil Ceaușu, prof. dr. Alexandru Teodor Ispas, conf. dr. Alexandru Florin Anca etc.

     Într-adevăr, au marcat viața multor studenți și nu doar din prisma învățăturilor medicale.  Dar am întâlnit și cadre didactice mai puțin interesate, alături de colegi poate la fel de dezinteresați, care m-au făcut să am  momente de frustrare și dezamăgire. Am continuat însă pe calea mea, eu am învățat pentru mine și pentru viitorii mei pacienți, luptându-mă an de an cu colegii mei pentru buget și pentru bursă.

     Am plecat în anul cinci cu visul francez în minte și cu dorința unei comparații realiste între cele două sisteme educaționale. Am trăit un an fascinant, plin de greutăți și reușite și m-am întors cu puternica dorință de a rămâne în țară. Pentru că nu totul este lapte și miere nici dincolo, nici lucrurile nu sunt atât de rele pe cât vrem noi să credem aici, în țară. După ce m-am întors din Franța, la trei săptămâni, am plecat în ultimul stagiu internațional, unul într-adevăr deosebit – medicină tropicală în Malang (Indonezia).

     Toți acești ani și experiențele trăite m-au făcut să-mi dau seama și ce vreau să fac mai departe în viață – boli infecțioase și tropicale. În anul șase, am sedimentat lucrurile, am văzut cum  ne-au transformat și pregătit aceste experiențe. Acești șase ani trăiți în UMF au modelat doctorul ce urmează să fiu. Și nu pot decât să mulțumesc. Pentru oamenii cunoscuți, experiența internațională, pentru soțul meu și pentru medicul ce urmează să fiu.

Stud. Andreea-Mădălina PANCIU

Supraomul în fața pacientului real

     Din cele mai

Publicitate

vechi timpuri, medicului i-au fost atribuite puteri nemaiîntâlnite, în care și eu în urmă cu șase ani, înainte de admiterea la Facultatea de Medicină, credeam. Cu trecerea timpului, am realizat că de multe ori capacitatea unui medic de a vindeca sau de a ameliora starea unui pacient este limitată. Și că a te crede, ca medic, supraom este o lamentabilă greșeală.

     Au fost șase ani plini de povești și lecții de viață, a fost un periplu de la agonie la extaz! Nu am realizat cât de repede a trecut timpul, însă îmi amintesc cu drag de primul diagnostic corect, de primul stetoscop, de prima resuscitare!

     Am crescut pe parcursul facultății alături de prietenii și viitori mei colegi, am înțeles că dincolo de pregătirea ta teoretică, ce poate fi excepțională, trebuie să existe și capacitatea de a transmite încredere, de a-l convinge pe cel din fața ta că ceea ce îi propui este benefic. Nu de puține ori, tratamentul impune și schimbarea stilului de viață, poate cea mai greu de acceptat, pentru că este contrar a ceea ce individul a trăit până atunci. Credeam că este justă supărarea medicului practician față de pacientul care nu respectă indicațiile și corectă atitudinea „dacă nu faci cum îți spun eu, mergi la altcineva!“. Astăzi, văd această situație ca un eșec al medicului de a explica și de a convinge.

     S-a încheiat un capitol frumos, de studenție, dar începe unul plin de provocări, de tranziție de la pacientul ipotetic la cel real. Regret că situația actuală a sistemului medical mă obligă să plec într-o altă țară și nu cred că ar trebui să fim blamați cei care am decis pentru viitorul nostru că este mai bine să ne înscriem la rezidențiat în altă parte. Este aparent o decizie egoistă, dar nu poți să aștepți să ai medici pregătiți și dornici să rămână, când, tu, Ministerul Sănătății, nu faci nimic, nu asiguri cursuri de pregătire și perfecționare, ci angajezi rezidenți pentru cinci-șase ani, fără a le asigura apoi posibilitatea de a rămâne în clinica sau spitalul respectiv, sau măcar șansa unui concurs corect, pentru că oricum la anul îți vor veni alți rezidenți pe care îi vei putea exploata.

     Mă întristează faptul că inclusiv asistenții universitari tineri pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului sunt resemnați, afișând frecvent imposibilitatea de a-și argumenta și impune punctul de vedere. „Facem așa, că așa spune șeful de secție“. Deși știi că este în dezacord cu ceea ce reprezintă standardul astăzi, deși soluția propusă este posibilă și în România și mai bună pentru pacient. Să pleci capul și să accepți neclintit este greu de înțeles și mă face incompatibilă cu acest sistem inflexibil.

    Pasivitatea tinde să devină cuvântul de ordine. Puțini sunt medicii și cadrele medicale universitare care înțeleg că medicina se schimbă și trebuie să fii la curent cu aceste schimbări, să fii flexibil și mereu dispus să înveți sau măcar să asculți fără a te crede superior. Rolul unui profesor/mentor este de a te inspira, de a te face să îți dorești mai mult de la tine, nu de a te submina.

    Medicina nu mai este o profesie pe care o practici singur atotștiutor, în turnul tău de fildeș, ai nevoie de colegi din alte specialități, de sfaturile lor. Dar multora care lucrează astăzi în sistemul medical le este imposibil să accepte acest „nu știu!“ care, greșit, te face inferior celorlalți.

     Există o permanentă neîncredere a pacientului față de medici, față de competența lor, și nu trebuie judecați pentru asta. Cum poți să te încrezi când nici medicii nu au încredere între ei, la nivel de colegialitate? Seriozitatea și munca reprezintă singura șansă de a reuși, din păcate de multe ori valori marginalizate și nerespectate în societatea noastră. Poate părea o utopie să crezi că tu o să fii cel care va schimba lumea, dar merită să încerci!

Stud. Nicoleta-Monica FOTEA

Nimic altceva în afară de medicină

     Cred că ar trebui să încep cu mărturisirea că, spre deosebire de majoritatea colegilor mei, n-am simțit pasiunea pentru medicină încă din copilărie. Decizia de a da examenul de admitere la medicină a venit în ziua în care am realizat că e momentul să încep să mă pregătesc pentru facultate și, după o relativ scurtă discuție cu mine, am ajuns la concluzia că nu mă pot vedea făcând altceva în afară de medicină. De-atunci, lucrurile au evoluat de la sine, fără să am prea mult timp să conștientizez ce se întâmplă. Mi-am anunțat părinții, am început pregătirea, am luat examenul de admitere la UMF „Carol Davila“, au urmat cursurile și laboratoarele la facultate, sesiunile de examene au trecut, vacanțele nu s-au prea simțit și m-am trezit abia aproape de sfârșitul anului doi, când nu înțelegeam care e scopul acestei meserii și ce caut eu la această facultate.

     Am avut mare noroc că acea perioadă de incertitudine nu a durat mult. Ceea ce a reușit în schimb să îmi dea sclipire în ochi și entuziasm în legătură cu medicina a fost prima practică de vară, primul contact cu spitalul și pacienții într-o secție de chirurgie generală.

     Prima zi în care am participat activ la o operație a fost ziua în care m-am îndrăgostit de medicină sau, mai corect, de chirurgie. Acolo am avut norocul să găsesc niște doctori foarte bine pregătiți, mulți în stagii prin străinătate, care pe lângă a fi profesori, au fost oameni și mi-au vorbit deschis despre ce înseamnă să fii doctor la noi în țară, dar și în străinătate, despre sistemele medicale și despre sacrificiile pe care trebuie să le faci: profesionale, financiare, sociale etc.

     În următorii trei ani, mi-am petrecut majoritatea timpului liber făcând practică pe acea secție și ca voluntar în cadrul SSCR, o asociație de studenți pasionați de chirurgie. A fost perioada din facultate care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea mea ca om, ca viitor doctor, dar mai ales în care am decis că voi practica meseria de medic într-o altă țară. Nu a fost prea ușor să iau această decizie, dar era singura variantă pe care o vedeam în viitorul meu. Nu e momentul să explic motivele, sunt banale pentru oricine este cunoscător al sistemului sanitar din România.

     M-am documentat în legătură cu posibilitățile de emigrare ale tinerilor medici și am ajuns la concluzia că cea mai potrivită țară pentru mine este Franța. Momentul în care m-am decis să dau admiterea la medicină s-a repetat, doar că de data asta se numea ECN și se dădea în limba franceză, într-un oraș din Franța. Mi-am anunțat iar părinții, am cumpărat materiale necesare pentru învățat și m-am apucat să învăț și limba franceză.

     Anul cinci de facultate a fost o perioadă destul de aglomerată, pentru că aveam și stagiile de la facultate, activitatea din SSCR unde îmi luasem deja un angajament, practica de la chirurgie și, pe cât posibil, o viață socială. În ultimul an am încercat să mă ocup doar de facultate și pregătirea pentru examen. Chiar și așa, începeam să înțeleg de ce studenții francezi încep pregătirea pentru acest examen încă de prin anul trei. Trebuie să reții protocoale pentru absolut orice, o diversitate de investigații și tot felul de ultime tehnologii.

     Și din nou, fără a avea prea mult timp să conștientizez, m-am trezit că mai erau câteva zile până la examen. Din 2016, examenul a fost informatizat (fiecare candidat având un iPad la dispoziție, cu ajutorul căruia se conecta în sistemul dezvoltat de ei) și a constat în cinci probe: trei cu cazuri clinice cu întrebări în cascadă, o probă cu 120 de grile cu răspuns multiplu și o probă care s-ar traduce mot-à-mot „Lectura critică a articolului medical“. Mi s-a părut destul de obositor, dar sunt foarte entuziasmată de această experiență. Oricare va fi deznodământul, această experiență m-a ajutat să apreciez anumite domenii medicale. Lucrurile par mult mai frumoase, atunci când știi clar care este protocolul și nu ai niciun fel de restricții pentru a diagnostica și trata un pacient rapid și eficient.

     UMF rămâne pentru mine o reamintire a faptului că mereu este loc de mai bine, dar mai binele trebuie să îl cauți singur și în alte părți. Și un scurt mesaj pentru colegii mai tineri: Bon courage! Nu e nimic ce nu poți realiza dacă îți dorești cu adevărat.

Stud. Roxana-Alina POPA