miercuri, 17 iunie 2020

De la prieteni

Nu știu cui aparține, dar ador această poezie!

Punctul de vedere al maimutelor asupra teoriei evolutioniste - din folclorul contemporan

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic ,

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic ,

A zis : Atenţiune ! Sunt foarte afectată !

Tot circulă o vorbă , deloc adevărată

Că omul ar descinde din buna noastră rasă .

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă !

Şi , zău , savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneşte

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte !

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi ?

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război ?

Am inventat , noi , cipuri şi alte drăcării ?

Însemne sataniste , otrăvuri , şmecherii ?

văzut-aţi pe vreunul , retras în jungla deasă ,

Ca să scornească arma distrugerii în masă ?

Tot ce lăsăm în urmă , când mai sărbătorim ,

E biodegradabil . Natura o-ngrijim .

Iar omul otrăveşte , în fiecare zi ,

Păduri , câmpii şi ape , şi zările-azurii . . .

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi ,

Şi , orişice s-ar zice , nu suntem troglodiţi !

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali ,

Drogaţi , lacomi de sânge sau homosexuali ,

Escroci , bandiţi , gherile sau vreo tutungerie ?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie !

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă ,

Nici terorişti , nici dogme , nici luptele de clasă . . .

Cât am bătut eu jungla , scuzaţi , n-am observat

În obştea maimuţească vreun cocotier privat .

Urmând calea cea bună şi , evident , corectă ,

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă .

În ierarhia noastră , cum e firesc şi drept ,

Devine şef acela viteaz , agil , deştept ,

Capabil viaţa obştei s-o ţină , s-o păzească ,

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească .

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană ,

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană .

Pe când , priviţi ! La oameni , ferească Domnul sfânt ,

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt ,

Corupţi , vicleni , jigodii , cu gura cât mai mare ,

Nebuni după putere şi după bunăstare !

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei ,

Contează doar averea şi înmulţirea ei .

Nu veţi vedea vreodată , cât soarele şi luna ,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna .

La om , tot ce înseamnă minciună , intrigi , ură

Sunt legi de referinţă , a doua lui natură .

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator ,

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator . . .

Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos :

La noi nu se întâmplă război religios ,

Nici sfinte inchiziţii , nici libertăţi în lanţuri ,

Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri ,

Nici ordine mondială , şi nici naţionalism ,

Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism . . .

E-ADEVĂRAT CĂ OMUL , ACEST BIPED, GUNOI ,

ARATĂ CA MAIMUŢA , DAR N-A DESCINS DIN NOI !

sâmbătă, 23 mai 2020

Arhivar întârziat la „Casa Pâinii” (IV)


  Și asta a fost... Un episod din viața din timpul pandemiei. Dacă la început mi-am spus că nu este treaba mea să scriu dosarele altora, că faptul că fac muncă de funcționar public este un abuz, dacă nu chiar o umilire, dupa 1-2 zile mi-a trecut, deși recunosc că nu chiar de tot. Dar mi-am spus că nu șefii sunt vinovați, ci situația de fapt din această perioadă.
Partea bună este că mi s-a dat de lucru. Bine sau rău, partea bună a fost că a existat motivația că nu îmi încasez salariul degeaba. Realitatea este că în această perioadă era (și încă mai este) exclus să îmi desfășor activitatea obișnuită la locul de muncă. Și trebuia să mă readaptez ca și activitate. Nu puteam sta degeaba la infinit; odihna este bună, dar inactivitatea îți atrofiază toate funcțiile trupului și creierului, ceea ce este mai puțin bun. Și asta s-a simțit: în primele zile, cel puțin, mă dureau toate degetele, care înțepeniseră la propriu, vârfurile degetelor îmi erau ca anesteziate din cauza presiunii cu care apăsam pe duritatea pixului și, prin intermediul pixului, pe coala de hârtie. La un moment dat am schimbat pixul cu un stilou vechi și mai uzat, cu penița tocită care scria destul de gros și, din cauza aceasta consuma și destul de multă cerneala, dar cel puțin aveam senzația că alunecă mai ușor pe hărtie și efortul este mai redus. Bătăturile de la degete încă nu au dispărut, dar cel puțin nu mai sunt așa de dureroase și cu siguranță vor trece cu timpul.
Tot partea bună a fost că m-am simțit utilă printr-o muncă la care m-am adaptat destul de ușor din mers. Mi-am recăpătat anumite dexterități diminuate. sau cel puțin mi le-am păstrat oarecum la un nivel destul de bun. Și sper că se va vedea asta la nivelul salariului, care poate că va reveni la un nivel căt de apropiat de cel normal.
Partea mai puțin bună sunt menținerea unor anume restricții datorate riscului îmbolnăvirii virale. Cu unele m-am obișnuit și nu mă deranjează major în condițiile vieții de zi cu zi. Problema este atunci când este nevoie de anumite intervenții medicale mai mult sau mai puțin urgente, care pot fi amânate dar nu extrem de mult. Și nu atât pentru mine cât pentru membrii familiei, trecuți de o anumită vârstă, care au deja anumite afecțiuni cronice datorate uzurii organismului, și care ar trebui, la un moment dat, să beneficieze de anumite intervenții terapeutice, simple și fără riscuri majore în condiții normale, dar a căror tărăgănare poate duce la agravarea patologiei și la apariția unor probleme, ca să nu zic chiar complicații. Partea proastă este că nu se știe când se vor putea rezolva aceste probleme în condiții rezonabile, dar trăim cu speranța că totul va fi bine.
Deocamdată s-a încheiat pe moment munca de „arhivar”. Bună sau rea, asta a fost să fie. Tragem cu toții de timp pe cât se poate pentru ca treburile să meargă înainte, dar trebuie ca într-adevăr să tragem cu toții după posibilități. Și să înțelegem că toți trebuie să respectăm niște reguli ca să ne fie bine tuturora.
Probabil că va mai dura starea de alertă generală pentru destul de mult timp. Probabil că viața ne va fi schimbată ireversibil din anu,ite puncte de vedere. Trebuie să fim în continuare mult mai atenți la anumite lucruri și fenomene cu care nu ne-am confruntat până acum. Nu este nici o problemă majoră atâta vreme cât ne vom schimba în primul rând stilul de viață, în sensul unei atenții mai mari la condițiile de igienă pe toate planurile. E bine să fim din ce în ce mai atenți la ritmul de viață, la deprinderi noi, la respectarea unor reguli elementare. Izolarea poate că nu face plăcere multor oameni, dar face bine uneori dacă este practicată pe timp limitat în anumite condiții în care situația o impune. Trebuie să ne respectăm pe noi înșine respectându-i pe ceilalți. În viața de toate zilele nimeni nu este șef si subordonat, cu toții suntem supuși acelorași riscuri de a fi afectați într-un fel sau altul. Se spune că de fisc, de boală și de moarte nu scapă nimeni. Și este adevărat.
În continuare ne vom readapta. Ne vom reinventa... Trebuie... Tinem legătura...

vineri, 15 mai 2020

Arhivar întârziat la „Casa Pâinii”(III)


 S-a terminat și a doua săptămână de muncă de „scriitor de opisuri”. Este adevărat că la inceput m-am speriat puțin de ideea expunerii la potențiala infecției cu coronavirusul de tip nou, dar mi-am zis totuși să risc să ies din casă și să merg la muncă, fie ce-o fi; poate riscul va fi mai mic dacă suntem doar între noi. Apoi am încercat un sentiment de furie; ideea de muncă administrativă, de arhivă, de scriptologie, la prima vedere nu-mi venea bine. Dar, așa cum am mai spus, nu prea este bine să te pui cu șefii.
După vreo două zile de scris aproape forțat, timp in care mi-am cam zdrelit degetele, mai ales cel mare de la mâna dreaptă, din cauza ținerii prea strânse a pixului între degete (nota bene: consum aproape un pix pe zi), discutând între noi, mi-am spus, mai bine zis ne-am spus că nu e chiar așa de rău. În condițiile de acum, altceva de lucru nu avem nici unul dintre noi, iar această muncă, de ce să nu recunoaștem, nu este solicitantă decât pentru degetele implicate. Pixul scrie, timpul trece, leafa merge... Și ne exersăm caligrafia „în viteză”...
Înainte de terminarea programului, m-am forțat să termin tot ceea ce aveam de scris pentru săptămâna aceasta, fără ajutorul altcuiva, ca să nu mă fac chiar de râsul curcilor, mi-am luat porția pentru săptămâna viitoare și, cât scriam ultimele pagini, mă uitam la teancul pregătit pentru saptămâna care urmează. La prima vedere, nu părea la fel de mare ca ceea ce fusese până acum. Așa că în ultima oră de program, după ce terminasem rația ce o avusesem până acum, m-am apucat de primul dosar din teancul nou primit. Nu de alta, dar e bine să iau avans că... cine știe...
Am scris ceva-ceva... Mai lejer, nu contra cronometru ca până acum, că nu mă mai grăbea nimeni. Mă gândeam că exercițiul acesta prinde bine ca și antrenament și experiență de viață. Îți antrenezi nu numai mâna, ci și ochii și mintea pentru lucruri noi. Îți antrenezi voința de a face lucruri care, poate, nu îți plăceau înainte dar pe care, poate, trebuie să le faci la un moment dat și bine și repede. Îți îmbunătățești imaginea în ochii colegilor dar și a șefilor (oare?!?)... Dar cu siguranță îți îmbunătățești imaginea în propriii ochi: capeți încredere în tine, în ceea ce poți face.
Am constatat că, dincolo de faptul că încă mă mai doare cumplit degetul mare, începe să îmi placă să scriu. Și asta cred că se va vedea în săptămânile care urmează. Am constatat că nu este nevoie să stau acasă săptămâni intregi până încep să mă tâmpesc de plictiseală. Și mă gândesc cum este oare să ajungi să încasezi salariul întreg în condiții de criză. Chiar dacă faci ceva pentru care nu te-ai pregătit, dar care ești capabil să înveți din mers repede și bine. Am constatat că se poate să te reinventezi tocmai pentru a câștiga banii necesari traiului, că poți să te adaptezi să trăiești, să muncești și să faci lucruri la care nu te-ai mai gândit de mult timp că le poți face, că poți ajuta să faci lucrurile să meargă, chiar dacă nu ești in prima linie. Am constatat că poți apărea în mod neașteptat în ochii celorlalți fiind tu însuți/însăți și nu ceea ce se așteptau ceilalți să fii.
Urmează încă o sîptămână de „scârța-scârța pe hârtie”... Cel puțin... Dar cândva toate acestea se vor termina și vor fi lăsate în urmă. Și pun pariu că ne va fi atât de dor de săptămânile acestea... Atât de dor...

luni, 11 mai 2020

Arhivar întârziat la „Casa Pâinii”(II)


 După cum am povestit zilele trecute aici, mai pe la începutul săptămânii, am reintrat în activitate, după o lună de stat efectiv în casă. Mărturisesc că la început, neştiind despre ce este vorba, am fost destul de bulversată, intrigată, oarecum panicată. Explicabil... Trăim vremuri tulburi, în care orice expunere, orice contact cu ceilalţi îimplică un risc de contagiune şi de îmbolnăvire. Plus că orice jurnal de ştiri, cuprinzând date statistice referitoare la îmbolnăviri și decese și îndemnul la izolare pe cât posibil, ne poate induce o stare de panică vecină cu paranoia, în cazul persoanelor cu un sistem nervos mai labil.
În momentul în care am fost scoși din casă pentru a ni se da de lucru, am primit situația ca pe o potențială expunere. Am încercat să mă calmez, zicându-mi că fiind mai mult între noi, colegii, expunerea va fi potențial mai mică. Și cum cu șefii nu te pui am zis să răspund apelului.
După cum am povestit, ni s-a dat de lucru. Mai mare ciuda când am aflat că eram puși să lucrăm cu hârțoage care, de fapt și de drept, nu țineau neapărat de activitatea noastră obișnuită. Nu este ceva extrem de dificil, dar extrem de migălos și solicitant pentru ochi, degete (prin scrisul prelungit) și prin potențiala expunere la praful și eventualele mucegaiuri din hârtiile vechi. Plus că, în condiții normale, nu ar fi stat în atribuțiile noastre să facem această treabă.
Treptat am realizat că practic nu aveam încotro. Pe la mijlocul săptămânii, în timp ce scriam de zor, am început să pun în balanță părțile bune și părțile mai puțin bune ale activității.
  1. Primul disconfort l-am prezentat deja: expunere la virusul care circulă prin aer, la alergenii din hârtiile vechi, la suprasolicitarea ochilor și mâinilor/degetelor prin scrisul prelungit ore în șir, zi de zi. După vreo două zile am simțit însă că încep să-mi intru în ritm, așa că mi-am zis că efortul n-o fi chiar așa de mare, că pot să mă obișnuiesc cu activitatea și cu ideea...
  2. Un alt aspect a apărut când, după vreo două zile, pe la mijlocul săptămânii, am primit cu toții fluturașii de salariu. Când am aruncat o privire, am constatat că urma să încasăm sume ceva mai mici. In cazul meu, ceva peste 600 de lei, chiar și ceva mai mult, ținând cont că între timp am trecut la altă treaptă de vechime, așa că salariul poate fi ceva mai mare. Deci diferența de salariu, în minus, ar putea să se apropie de aproximativ 750 de lei. La prima vedere nu păreau a fi penalizări aplicate, deci putea fi altceva. M-am gândit că ar fi putut fi salariu de concediu sau șomaj tehnic, dar tot ceva nu ieșea la socoteală. Lucrurile s-au lămurit până a doua zi. Salariul era cel normal, dar fără sporuri și indemnizația de hrană, ceea ce era firesc și logic, întrucât stătusem cu toții acasă aproape o lună întreagă. Tot era bine, căci salariul ne mersese și în luna aprilie. Asta era un lucru bun totuși, și putea fi și mai bine dacă eram în activitate acum, chiar dacă este o activitate care poate nu ne-a convenit la început, căci puteam lua salariul întreg sau mai aproape de întreg ca ultima dată. Ceea ce este oarecum mai bine.
  3. Să zicem că activitatea actuală, în sine, nu prea este convenabilă. Oricum, până la toamnă, în cel mai bun caz, nu prea avem cum să revenim la activitatea normală decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ca atare, pentru a ne primi salariul cuvenit, ar trebui să lucrăm cumva, ceva. Iar munca asta ar putea părea una nu foarte dificilă și, în plus, una care ne poate crea un antrenament și niște deprinderi pe care le putem folosi în viitor în activitatea curentă.
  4. Pornind de la ceea ce spusesem mai devreme... Într-un fel, activitatea aceasta, voită sau mai puțin voită, m-a scos, cel puțin pe mine, dintr-o izolare care, prelungită, nu știu dacă îmi poate face bine  Este adevărat că în luna în care am stat acasă, am avut ocazia să citesc mai mult, să mă odihnesc cât de cât, dar m-a ucis incertitudinea revenirii prea curând la o activitate normală. Dar activitatea asta de acum m-a scos oarecum din fața calculatorului, a televizorului și a plictiselii. Evident, încercam să înlătur plictiseala prin prelungirea unor activități pe care le-aș fi putut face în casă, dar la un moment dat nu ar fi ținut nici schema asta. Așa că acum mi se oferea ocazia să fac și altceva.
  5. Un avantaj ar putea fi imaginea despre mine pe care aș fi putut-o oferi șefilor în toată această perioadă: imaginea unui om dispus să muncească orice sau aproape orice în limita a ceea ce știe sau a ceea ce poate învâța să facă din mers și într-o perioadă scurtă de timp. Adică ceva destul de diferit de imaginea de „oaie neagră” pe care, se pare, am căpătat-o în decursul ultimilor ani. Și asta poate fi în avantajul meu, tocmai pentru a-mi construi o imagine pozitivă vis-a-vis de șefi și față de „colegii cârcotași”.
Activitatea continuă și săptămâna viitoare. Cel puțin... Apoi Dumnezeu cu mila, poate ni se va mai da de lucru pentru o vreme, până vom reveni la normal. Vom vedea ce va fi în continuare. Ținem legătura... Și continuăm poveștile cu altă ocazie.

luni, 4 mai 2020

Arhivar întârziat la „Casa Pâinii” (I)


 Apropo de postarea de ieri. Promisesem o continuare, adică să povestesc ce a fost. Mă trezesc cam cu două ore mai devreme ca de obicei, obiceiul din vremea de izolare. Adică pe la ora 6, tocmai ca să ajung în timp util la program. În fine... Ajung printre ultimii, ocup un loc și aștept. Se face prezența de rigoare, semnăm de sosire pe o foaie stil tabel cu pretenții de condică. Program de la 7 la 15. În fine, să zicem că accept. Se zice că nu e bine să te pui în fața boului, în spatele calului și în gură cu șeful, că ți-o iei. Mai ales dacă șeful e șefă, adică femeie, că nu te speli cu toată apa din univers.
Acum se pune întrebarea: ce avem de făcut? Și răspunsul a venit imediat: pe o masă apar teancuri de dosare mari și groase. La fiecare dintre ele trebuia făcut opisul, adică un fel de sumar al conținutului fiecărei file. Mi se pune în față un astfel de dosar, având aproape 840 de file. Trebuia să scriu pe coli albe ce era pe fiecare filă, bucată cu bucată. „Pe lângă dosarul pe care îl aveți în față mai aveți de făcut opisul la încă patru. În total cinci.” Șocul a venit pe urmă, când, începând să scriem, realizăm ce însemna atâta scris. Nu greu, dar migălos. La finele programului nici nu terminasem de scris opisul primului dosar, dar trecusem de jumătate. Mi se părea că „mirosea a creier încins”.
Durerea era că mi se părea că cineva își bătuse joc de noi: era ca și cum cineva vroia să ne țină în mod ciudat și stupid la lucru. Nu era ceva care nu se putea face și nu se putea învăța.Dar actele erau de acum 10-11-12 ani și în mod normal trebuiau să fie deja „casate”, adică trimise la maculatură. Asta doar dacă nu trebuiau să fie ținute pentru un timp nelimitat. Îmi vine greu să cred că un funcționar normal la cap și conștiincios nu ar fi făcut opisul la toate aceste dosare în atâția ani de zile. Și trebuia să venim noi să scoatem cotiga dintre șleaurile pline de noroi. Sau ca și cum ar fi vrut cineva să ne demonstreze că și în domeniul Asistenței Sociale din cadrul Primăriei se lucrează. Și încă cum se lucrează...
Acum sincer... Să nu se creadă că în medicină nu se scrie. Și încă destul de mult dacă îți pui mintea. Teoretic, mai tot ce faci trebuie să scrii. Sau să pui cumva într-o arhivă tocmai ca să ai înregistrat într-o memorie tot ceea ce ai descoperit și ai făcut de-a lungul timpului. Faci ca un fel de „dosar medical” pentru fiecare pacient și pentru fiecare unitate medicală în parte care să conțină totul într-o succesiune logica și cronologică. Un „dosar medical” pe care să îl poți prelucra statistic și care să te ajute ca și istoric pentru fiecare pacient în parte pentru a putea contura viitoarele strategii diagnostice și terapeutice. Practic cam jumătate din timpul petrecut la programul de muncă îl petreci scriind și alcătuind propria arhivă/bază de date.
Posibil că cineva a vrut să ne pună la lucru mai mult ca să ne dea de lucru. Sau să încerce cumva să ne umilească odată și odată. Ideea este că munca aceasta poate fi acceptată; în fond și noi putem munci ca oricine altcineva, oricând și oriunde. Nu este necesar să ni se demonstreze nimic. Mai mult, cred, ba chiar sunt sigură că noi putem demonstra mai mult decât altcineva va putea încerca vreodată să ne demonstreze.
Ce să mai vorbim... În continuare îmi voi vedea de treabă așa cum se cuvine. Pe cât posibil... Dar să ferească Dumnezeu să încearcă cineva să umilească sau să subestimeze corpul medical fără motiv și fără rost. Putem munci oriunde, oricum, oricând și oricât de mult. Comunicare și înțelegere să fie. Tinem legătura!!!

duminică, 3 mai 2020

Izolare(???)

De (aproximativ) o lună și jumătate stau în casă. Nu am ieșit afară în tot acest timp decât de 3-4 ori, și atunci chemată de alții, în speță de șefi. Recunosc că, din anumite puncte de vedere, acest lucru mi-a prins bine într-o oarecare măsură, deși privită situația din alte unghiuri, m-a și deranjat. Nu situația în sine, ci prelungirea ei. Izolarea aceasta la domiciliu este dictată de starea de urgență justificată de pandemia provocată de o nouă varietate de coronavirus. Recunosc că, in calitate de medic, sunt de acord și chiar recomand izolarea la domiciliu sau în spital a celor suferinzi de boli infecțioase, mai ales a celor contagioși pentru ceilalți, atât pentru tratarea corespunzătoare a acestora cât și pentru prevenirea transmiterii bolii la alți indivizi din comunitate. Se pare că în contextul actualei pandemii nu este suficientă izolarea doar a celor infectați. In contextul actual nici nu pot fi depistați toți cei potențial infectați decât doar în prezența simptomelor și a contextului epidemiologic, poate nici chiar atunci.Se pare de asemenea că afecțiunea este totuși mult mai contagioasă decât ceea ce a fost până acum, poate și din cauză că virusul nou apărut atacă populația lipsită încă de mecanisme eficiente de apărare, iar boala odată declanșată poate da adesea simptome grave și chiar decese la indivizii slăbiți deja de alte afecțiuni.
În mod normal nu ar fi indicat să mă expun ieșind în colectivitate fără motive justificate. Ca atare, poate chiar de aceea, nu am mai mers nici la programul normal de lucru de până acum. Nu mi-am dorit eu asta, poate că este mai bine așa în condițiile date, căci este mai importantă sănătatea mea și a celor apropiați mie decât conștiința activității profesionale. Ideal ar fi ca expunerea să se facă doar atunci când nu este încotro și pe durată scurtă.
Apropo de asta. Acum câteva zile am primit următorul mesaj:
„Începând de luni 04 mai 2020, tot personalul se va prezenta la „Casa Pâinii”. Programul va fi de la ora 07-15”
Să explic puțin situația, căci mi se pare ceva contrar normelor din această perioadă total anapoda. „Tot personalul” inseamnă cam 30-40 de oameni. Dacă vin și șefii, cu siguranță numărul se apropie vertiginos de 40, dacă nu este depășit acest număr. Deci un număr destul de mare de persoane într-un spațiu relativ inchis (o sală!), cel puțin pentru început cât va fi o oarece organizare. Chiar dacă sala este destul de mare, oricum ne vom așeza, tot nu vom putea sta prea departe unul de celălalt. Chiar dacă, aparent, toți suntem (cel puțin aparent!) sănătoși, nu garantează nimeni că în mediu nu sunt virușii incriminați, fie în sala cu pricina, fie pe drumul de acasă până acolo. Ok, ne asumăm riscul pe perioade scurte de timp atunci când este neapărată nevoie. In aceste condiții fiecare își limitează deplasarea ca timp și spațiu și evită aglomerația. Dar 30-40 de oameni într-un spațiu închis pe durata a 8 ore, fără oferirea unor explicații și justificări de bun simț, mi se pare ceva aiurea și de risc.
Spun să nu tragem în mesager. Contează mai puțin cine ne-a transmis mesajul, în fond persoana respectivă nu are nici o vină, doar a trimis o comunicare venită mai de sus, de la conducătorii instituției pentru care lucrez. Nu este prima dată când se iau decizii fără ca noi, executanții, să fim întrebați și consultați pe problema respectivă. Ok, accept o decizie luată unilateral doar atunci când respectă toate normativele în vigoare și se știe exact situația fiecăruia dintre noi astfel încât să nu ni se facă nici un potențial rău, mai mic sau mai mare. Să nu uităm că pot fi persoane care, odată ce contractează boala, pot face o formă gravă ce se poate solda cu sechele ulterioare sau cu deces. Probabil că acești oameni vor muri mai repede sau mai uțor decât ceilalți, dar de ce să le accentuăm suferința și să grăbim deznodământul în mod deliberat și (in)conștient? Aceste persoane cu risc pot fi unii dintre noi sau unii din anturajul nostru, în special familia. Nu cred că cineva își riscă viața și integritatea corporală, fie pentru el, fie pentru membrii familiei. Ar fi sinucidere sau crimă. Și nu cred că noi, subordonații, suntem capabili de așa ceva.
Nu cred că este bine să forțăm inutil lucrurile, încercând să evadăm forțat înainte de vreme dintr-un mediu relativ sigur spre viața și activitatea noastră dinainte de criză, înainte de a trece perioada de risc. Nu este cazul să avem mustrări de conștiință că nu ne desfășurăm activitatea la locul de muncă după programul normal, doar pentru a ne justifica primirea unui salariu. Putem trece în șomaj tehnic. Sau, dacă nu, putem lucra de acasă. Putem studia din punct de vedere profesional. Putem efectua lucrări de statistică sau putem elabora materiale de educație pentru sănătate, pe care să le distribuim în online. Nu este tocmai ok, din punctul de vedere al unui ritm normal de muncă, dar, dacă tot suntem forțați să stăm izolați la domiciliu și este mai bine deocamdată să fie așa, de ce să nu profităm de situație?
Să sperăm că situația nu va fi chiar atât de gravă. Sincer vorbind, o fărâmă de teamă tot există. Putem alege să alimentăm teama și chiar anxietatea sau să o înlăturăm. Personal vorbind, aș prefera să se revină cât mai repede la un regim aproape normal de lucru. Acum am făcut lucruri pe care nu reușeam să le fac înainte, și asta este bine. Dar sunt și lucruri pe care le-am lăsat deoparte, pentru a le face când vom ieși cât de cât din criză. Lucruri a căror rezolvare nu o pot amâna la infinit. Deci hai să ne abținem cu toții să facem lucruri necugetate și nelalocul lor acum tocmai pentru a evita neplăcerile și pentru a nu prelungi criza mai mult decât este necesar.
 Pentru cei care au în mână pârghiile activitâții aș avea oo sugestie. Hai să încercăm să lăsăm orgoliile la o parte. Să ne gândim că vom avea nevoie cu toții, mai târziu, după ce vor trece aceste vremuri tulburi, tocmai de acești oameni care se îmbolnăvesc grav, atât de grav încât își riscă viața și integritatea corporală, atât de mult încât unii dintre ei pierd în final lupta. Avem nevoie de ei după criză apți de muncă printre noi și nu îngroșând rândurile morților din cimitire. Haidem să îi protejăm pe ei și pe cei din familiile lor, fie că îi punem la muncă în stil clasic, la birou, sau îi lăsăm să muncească acasă. Să încercăm să nu îi tracasăm inutil; își vor face datoria din plin și din proprie inițiativă dacă se simt protejați. Nimeni nu este bucuros să stea degeaba închis în casă pe timp nelimitat și să se simtă inutil. S-ar putea ca odată ce se simte pus în pericol să riposteze: fie vor face un pas înapoi, fie vor riposta, fie vor face cu totul altceva decât li se cere. Este reacția obișnuită la stres. Iar stresul este tot o formă de agresiune pe care nu și-o dorește nimeni.
Vom vedea ce va fi. Sper să ne vină tuturor mintea la cap și vom face exact ceea ce trebuie! Ținem legătura! Pe curând!