Să nu mă uiţi ca pe oricine şi să mă povesteşti frumos! Nu te-am iubit, dar te regret…- Scrisoare pentru cel care alerga cândva după mine, atunci când eu eram prea ocupată să alerg după cel care m-a rănit.
Nu am niciun drept să-ţi cer ceva,
iar tu nu ai nicio obligaţie să-mi îndeplineşti vreo dorinţă, oricât de
mică ar fi ea. Dar poate crezi că nu am ştiut că erai mereu în spatele
meu, gata să mă prinzi, gata să-mi fii aproape, gata să mă ajuţi dacă
ţi-aş fi cerut.
Trebuie să recunosc, eu şi fiecare dintre noi ar trebui să o facă, faptul că am pierdut un om care m-ar fi putut iubi toată viaţa din cauză că am alergat după altul care nici măcar nu mi-a dat voie să-l prind de mână şi să-l sărut pe frunte. Are ea viaţa grijă să echilibreze totul, poate.
Totuşi, să nu mă uiţi ca pe oricine. N-am reuşit să te iubesc, dar te respect şi te am în suflet, dragul meu, asta pentru că ştiu şi eu cât ai suferit… Îmi pare rău! Învăţăm mult prea târziu să preţuim oamenii care ne iubesc sincer, abia după ce ne rănesc alţii în acelaşi mod, la fel de tare, cu la fel de multă putere… Ar fi trebuit să mă opresc atunci, să mă întorc şi să văd cât de oarbă fusesem, dar aş fi trăit cu regretul că n-am continuat, la fel cum acum trăiesc cu regretul că nu m-am oprit. Şi tu regreţi că m-ai iubit, deşi nu ţi-am oferit amăgiri şi speranţe? Of, dragul meu, cel mai bine ar fi să nu mai regrete nimeni nimic, viaţa e prea scurtă ca să o putem pierde regretând, dar ar fi frumos… Ar fi frumos să nu ne uităm şi, din când în când, fără regrete, fără oftat, fără un gust amar în vorbe, să ne povestim frumos unul pe celălalt, să fie două poveşti care nu au existat niciodată cu adevărat, dar atât, of, atât de frumoase în sufletele noastre.
Să nu mă uiţi ca pe oricine şi să mă povesteşti frumos! Nu te-am iubit, dar te regret…- Scrisoare pentru cel care alerga cândva după mine, atunci când eu eram prea ocupată să alerg după cel care m-a rănit.
Trebuie să recunosc, eu şi fiecare dintre noi ar trebui să o facă, faptul că am pierdut un om care m-ar fi putut iubi toată viaţa din cauză că am alergat după altul care nici măcar nu mi-a dat voie să-l prind de mână şi să-l sărut pe frunte. Are ea viaţa grijă să echilibreze totul, poate.
Totuşi, să nu mă uiţi ca pe oricine. N-am reuşit să te iubesc, dar te respect şi te am în suflet, dragul meu, asta pentru că ştiu şi eu cât ai suferit… Îmi pare rău! Învăţăm mult prea târziu să preţuim oamenii care ne iubesc sincer, abia după ce ne rănesc alţii în acelaşi mod, la fel de tare, cu la fel de multă putere… Ar fi trebuit să mă opresc atunci, să mă întorc şi să văd cât de oarbă fusesem, dar aş fi trăit cu regretul că n-am continuat, la fel cum acum trăiesc cu regretul că nu m-am oprit. Şi tu regreţi că m-ai iubit, deşi nu ţi-am oferit amăgiri şi speranţe? Of, dragul meu, cel mai bine ar fi să nu mai regrete nimeni nimic, viaţa e prea scurtă ca să o putem pierde regretând, dar ar fi frumos… Ar fi frumos să nu ne uităm şi, din când în când, fără regrete, fără oftat, fără un gust amar în vorbe, să ne povestim frumos unul pe celălalt, să fie două poveşti care nu au existat niciodată cu adevărat, dar atât, of, atât de frumoase în sufletele noastre.
Să nu mă uiţi ca pe oricine şi să mă povesteşti frumos! Nu te-am iubit, dar te regret…- Scrisoare pentru cel care alerga cândva după mine, atunci când eu eram prea ocupată să alerg după cel care m-a rănit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu