Gheorghe Oprea: De la Casa de Copii la casa romaşcanilor – episodul 1
06 December
00:00
2015
Jumătate de viață, pe foarte scurt
“Casa de copii” este acasă. Pentru mulţi. Să pleci de acasă la casa de copii. Să fii lovit în cap cu catalogul pentru că nu ai curaj să îţi depăşeşti condiţia. Să lucrezi în mină şi să numeri zilnic dricurile camarazilor ce se duceau pe lumea cealaltă. Să ai un copil în viaţă şi unul mort. Și să plângi. 39 de minute, 35 secunde. Atât a durat interviul neterminat. Pentru că, la fel ca în viaţă, lucrurile trebuie făcute la timpul lor.Cum o fi să fii “Șeful Casei de Copii”?!
Pe Gheorghe Oprea – prietenii îi spun Gigi, eu o să-i spun Gheorghe – l-am reîntâlnit pentru interviul de unde voiam să smulg suferinţa. Voiam să ştiu cine erau oamenii răi care-i furau mâncarea. Nu am aflat nimic din astea. Povestea s-a schimbat. Și într-un fel exact ca viaţa.“Cum m-am născut, nu ştiu. Știu că m-am născut pe 20 septembrie 1964, la Roman. Am avut o copilărie nefericită, despre care nu vorbesc”, mi-a trântit-o, cam sec, când eram acolo să-i smulg omului toată suferinţa, să o răsucesc pe toate părţile, să scurm prin toate cotloanele durerii şi să pun sare, la final.
“Nu am eu dreptul să judec ceea ce a fost în viaţa mea, referitor la părinţii mei. Sunt părinţii mei, ţin legătura cu ei. Suntem şase fraţi, dintre care doi băieţi. Ne înţelegem minunat între noi, dar aşa a fost viaţa…”.
Mai fac o încercare:
- Numai dumneavoastră aţi trecut prin asta sau…?
- Numai eu. Am fost mai rebel şi nu eram de acord cu nişte principii ale familiei. Eram copil-copil. De când am făcut ochi, eu şi sora mea mai mare aveam grijă de ceilalţi fraţi. Mama mea era singură atunci şi lucra să ne întreţină. Ne creşteam unul pe altul. Ne duceam de mână unul pe altul la grădiniţă. A fost o perioadă foarte grea. Până într-o zi. Când am fost dat la casa de copii. Eram în clasa a II-a. Vreau să spun că primii doi ani au fost un coşmar. Nimeni nu-şi poate imagina… Casa de copii era unde este Școala nr. 5, unde este Muzeul de Istorie, iar pe colţ, unde este farmacia, ne făceam temele, creşteam, dar învăţam la Școala nr. 3. Din clasa a V-a mi s-a schimbat radical viaţa. Învăţând foarte bine, am ajuns şeful Casei de Copii. Atunci am înţeles că singurul meu mod de a reuşi în viaţă este să muncesc foarte mult. Eram cuminte, nu făceam tâmpenii, dar eram dur. Am învăţat să supravieţuiesc.
“Armata pe lângă Casa de copii este un fel de concediu”
În Armată
- Oooo, da. Nu se poate vorbi de prietenii în casa de copii. Vorbim de o legătură mult mai puternică. Nu poate fi zdruncinată de cineva vreodată. Când suporţi aceleaşi vitregii…
- Cum adică vitregii?
- Erau indivizi mai mari, repetenţi, care te loveau din nimica toată.
- Nu vă apăra nimeni?
- Nu spuneam. Dacă povesteai unui pedagog, bătăuşul era pedepsit pe moment, dar bătaia pentru tine se multiplica. Dimineaţa făceam temele cu profesorii, iar după-amiaza stăteau cu noi un fel de educatori. Atunci erai la îndemâna celor mari…
- Se spune că şi adulţii băteau copii…
- Da. Numai că eu am avut marele noroc ca, în clasa a V-a, să dau peste un om deosebit, pe care-l respect, profesorul Fanaca, un om aspru, dar foarte drept. Aveam pe perete puse listele cu abaterile şi ştiai singur cât îţi iei la palmă. Ca să înţelegeţi: Armata pe lângă Casa de copii este un fel de concediu. Acolo ne autogospodăream. La cinci era trezirea. Făceai curat în clasă: măturai, spălai, dădeai cu petrol. Nu erau femei de serviciu. La 7, când se făcea careul se raporta dacă sarcinile au fost îndeplinite. Apoi învăţai, între 12 şi 13 luai masa şi apoi mergeai la şcoală. Eram disciplinaţi, cel puţin cei din clasa mea. La şcoală, profesorii ţineau un caiet în care relatau ce făceam. Nimeni nu-şi permitea să încalce regulile, pentru că eram toţi pedepsiţi. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Ori făceam toţi tâmpenii, ori niciunul. Eram extraordinar de uniţi.
- La şcoală exista o diferenţă?
- Întotdeauna. Aveam eticheta pusă, dar am reuşit să compensăm prin învăţătură. Mi-am dat seama foarte repede ce importantă e educaţia. Ne luptam la şcoală şi pentru 0,5 puncte. Puteam să contracarăm aceste diferenţe între noi şi cei care SUNT LA PĂRINȚI prin învăţătură. Era un domn profesor Luchian la Școala nr. 3, iar la ora de chimie primii şapte-opt copii care rezolvau problemele erau de la casa de copii. Chimia şi matematica mi-au plăcut. Sunt omul cifrelor, mi-a plăcut mult matematica.
“Din două rele, am ales-o pe cea mai puțin rea: Casa de copii”
La Casa de copii
- Da.
- Atunci aţi înţeles?
- Nu. De fapt, ca să fiu corect – nu eram de acord cu comportamentul mamei.
- Era aşa de grav încât un copil să renunţe? A renunţat ea la dumneavoastră sau dumneavoastră la ea?
- Și unul, şi altul. Eram de nestăpânit. Nu eram de acord cu ea. Îi spuneam în faţă lucruri foarte urâte şi repercusiunile erau pe măsură. Mă înţelegeam cu nişte surori bune ale ei, ne-am consultat şi am decis că nu mai vreau să stau în mediul respectiv. Și am plecat.
- Aţi ales casa de copii când eraţi un copil…
- Din două rele, am ales-o pe cea mai puţin rea.
- Vă amintiţi primele clipe când aţi ajuns la Casa de copii?
- Nu, le-am şters din minte. Vag, ştiu că eram într-o clasă cu nişte copii pe care nu reuşeam întâi să-i înţeleg. După prima zi, mă întrebam ce caut acolo… Impactul a fost foarte dur.
- Nu v-aţi gândit să vă întoarceţi acasă?
- De foarte multe ori.
- Și?
- Am ales să rămân. Cu fraţii şi surorile m-am văzut de multe ori. Aveam voie să merg acasă. Sâmbăta sau duminica mergeai în vizită. În rest, programul era strict. O oră sau două din acea sâmbătă sau duminică aveai voie să mergi la cofetărie, la film, acasă…
- Aveaţi bani de prăjituri?
- Eram obişnuiţi să muncim cu ziua. Aveam vecini la care lucram. Tăiam lemne, făceam curat. Asta în primii doi ani. Apoi, în clasa a V-a, în vacanţă, mergeam cu colegii mai mari la muncile câmpului, în Constanţa. An de an, zi-lumină, culegeam legume. Eram exploataţi, dar erau bani importanţi, aveam nevoie de ei. După vacanţă, îi dădeam banii profesorului Fanaca. Ținea un registru cu banii fiecăruia. Nu ne dădea sume mari de bani, pentru că munca noastră era grea. Ne-a învăţat să fim răspunzători.
Să alegi dintre două rele… pe cea mai puțin rea
- Vin sărbătorile, primeaţi cadouri pe atunci?- Se făcea un pom mare, iar cei mai buni la învăţătură primeau lucruri un pic mai deosebite decât ceilalţi. Să spunem că dacă toţi aveam uniforme şi pulovere tip, cei buni primeau o altă culoare sau un alt model. Întotdeauna găseai un cadou, cel puţin în clasa mea. Domnul profesor Fanaca se asigura să avem ceva.
- De acasă primeaţi ceva?
- Aproape mă înstrăinasem de tot. Să spunem că mergeam să-mi văd doar fraţii. Făceam de aşa manieră să mă duc acasă când nu era mama. Dar mama a venit de multe ori la casa de copii să mă vadă. Mă întreba dacă nu vreau să mă întorc. I-am răspuns că rămân acolo pentru a-mi face un viitor. La casa de copii am înţeles repede că aveam tot ce îmi trebuie ca să studiez. Aveam siguranţă.
- Știi ce este bun sau rău când eşti copil şi te decizi să alegi dintre două rele pe cea mai puţin rea?
- Pentru mine a fost bine. Decizia a fost bună.
- Puteaţi să fiţi înfiat?
- Da, dar mama nu m-a lăsat. Fraţii ei au vrut să mă ia şi nu m-a lăsat. A spus că sunt copilul ei.
- Aţi fi vrut să mergeţi?
- Da. Pentru mine, unul dintre fraţii ei, care nu mai este acum în viaţă, era un model de familie.
“Au fost cei mai frumoşi ani din viața mea”
La școala generală
Odată cu intrarea la liceul, viaţa lui Gheorghe Oprea s-a schimbat. Nu mai locuia la casa de copii, ci la internatul liceului. Nici acolo nu era acasă, dar regulile de viaţă erau mai diferite. Mult mai diferite. Și, de data aceasta, în bine. Nu a ştiut nimic despre educaţia de la liceu, dar a realizat că i-a plăcut Industria alimentară: “În clasa a XII-a, am participat la un concurs naţional pe meserii, la Craiova, unde erau zeci de licee din toată ţara. Locurile 1, 2, 3 le-am luat noi. Nici nu ştiau atunci unde este Romanul pe hartă”.
Spuneam că, şi în liceu, Gheorghe Oprea a avut un alt înger. Cineva care a înţeles potenţialul enorm al unui copil trecut prin multe şi care merită la fel de multe. Poate acela a fost momentul care i-a adus, din nou, bastonul de care cu toţii avem nevoie să ne sprijinim pentru a duce povara vieţii în spinare: „Am vrut, după ce am terminat zece clase, să dau la profesională, ca să fac cât mai repede bani. Îmi aduc aminte cu plăcere acum, râzând, cum, la un careu, o doamnă profesoară de chimie – Dumnezeu să o ierte! – ţinea cinci cataloage în mână şi strigă cât o ţine gura: «Unde este Gigi?» Mi-a dat cinci cataloage în cap de am crezut că mi-a intrat gâtul în restul trupului. Mi-a zis: «Tu crezi că eu am muncit doi ani ca tu să dai la profesională? Ai două variante: Ori depui dosarul pentru a continua liceul, ori pleci, dar profesională nu vei face aici!» Am dat examenul, l-am luat şi am continuat liceul. După liceu, am primit repartiţie la Braşov, într-o fabrică unde era un haos total. Nu puteam să-mi fac meseria acolo. Am înţeles ulterior că era o castă închisă, nu puteai evolua. M-am reîntors cu ideea că voi găsi ceva acasă să muncesc. Nu am găsit. Era regula de aur: dacă nu ai unde să munceşti, aveai două opţiuni – mina sau canalul. Am plecat la mină, în Valea Jiului, la Uricani. Contactul a fost extrem de dur. Toţi mă compătimeau şi mă întrebau de ce vreau să cobor în mină de aşa tânăr. Nu înţelegeam. Toţi îmi ziceau să stau la suprafaţă, dar eu voiam să câştig bani. Am priceput, apoi, de ce mă compătimeau. Mineritul este o viaţă de iad. Este iadul pe pământ. Nu ştii niciodată dacă ieşi. O secundă, o greşeală a cuiva, înseamnă vieţi de oameni pierdute. Lucru care s-a şi întâmplat. A fost o explozie. Doi ani am stat în mină”.
“Vedeai dricurile o dată la trei ore”
Pe vremea când lucra în mină
“Voiam să-mi continui studiile. După explozie am plecat. Acolo, moartea era cum sunt vara la noi căsătoriile. Nu se populariza, dar zilnic mureau. Săptămânal erau accidente. Nu se vorbea despre asta. Vedeai dricurile o dată la trei ore. S-au câştigat bani frumoşi, în schimb. Eram câţiva care am decis să mergem la director să-l întrebăm cum să facem bani. Ne-a spus să ne calificăm, să facem cursuri de un an şi şase luni. Când am întrebat când încep cursurile, ne-a spus că mai sunt trei luni şi se termină. Cei mai mulţi nu aveau carte. Directorul, un om cu suflet, ne-a explicat că nu avem cum recupera în trei luni toate cursurile, iar noi i-am zis că – dacă nu reuşim să asimilăm materia – înseamnă că suntem proşti. Ne-am dus la cursuri şi am luat examenele. Stăteam nopţile şi toceam de nu ştiam cum ne cheamă cu buletinul în mână. Ne-am făcut propriile echipe care munceau dublu faţă de ceilalţi. Am muncit ca la carte, nu am făcut rabat de la nimic, dar am muncit extraordinar de mult. Dacă nu ştii, totul se prăbuşeşte. Jumătate este muncă fizică, restul este gândire. Dacă nu o ai – gândirea -, mor oameni. Am plecat după explozie”.
Câştigase prin muncă şi studii suficient pentru a se reîntoarce acasă. Și asta a făcut. S-a angajat în asigurări, la fostul Asirom. Și şi-a continuat studiile. Nu s-a întors acasă – termenul cred că mult mai târziu, dar nu prea târziu, l-a cunoscut: “Stăteam la fostele internate de la IMR. Fraţii şi surorile mele aveau şi ei vieţile lor. Am stat o zi-două la ei, dar când te duci în casă la un om – are regulile lui. Nu am vrut să deranjez. Asta am căutat toată viaţa mea, să nu deranjez. În decembrie 1989, am luat concursul de angajare la Finanţe, la Roman. Am făcut Facultatea finanţe-bănci, la seral, timp de cinci ani. A mers. Greu, dar asta este. Ulterior, am aprofundat studiile cu Management şi Drept internaţional”.
- Cu colegii din liceu aţi ţinut legătura?
- Unii erau bolnavi, un coleg a murit. Numai eu am mers şi alţi doi copii, care nu erau de la Casa de copii, în treaptă, mai departe. Eram în clasă trei băieţi şi 30 de fete. Am avut o relaţie deosebită cu toţi.
- S-a făcut vreodată diferenţa că sunteţi de la Casa de copii?
- Nu, niciodată?
- Nici la şcoala generală?
- O, ba da. Tot timpul. Aveam un stigmat. Noi nu am resimţit-o, pentru că ne-am integrat uşor. Dar, înaintea noastră au fost generaţii mai dure, cu un comportament răutăcios şi s-a format o părere că nu e bine să fii prieten cu cei de la Casa de copii. Generaţia mea a demontat asta.
- Aţi plâns vreodată în copilărie?
- Ohoo. De câte ori… A trecut acum.
“M-a iubit toată perioada liceului, dar nu mi-a spus-o niciodată”
Gabi și Răzvan Oprea
- În liceu. Soţia mea provine dintr-o familie de oameni educaţi. Eram prin clasa a X-a, la un fel de petrecere de Miss Boboc. Fetele bârfeau într-un colţ şi le-am întrebat despre cine vorbesc. Mi-au arătat-o pe soţia mea, stătea într-un colţ. Era nepoata secretarei liceului. Nu era în clasă cu noi. Săraca, a fost vitregită: când profesorii se certau cu secretara, era prima scoasă la tablă. Lua toate bobârnacele. M-am dus la ea, i-am zis să stea cu noi. Am stat împreună în seara aceea. Ne-am mai văzut, dar eu nu aveam de gând să mă împrietenesc cu nimeni. Soţia mea a perceput altfel momentul şi m-a iubit în sinea ei toată perioada liceului, dar nu mi-a spus-o niciodată. Îmi plăcea să fiu cu toată lumea şi cu nimeni.
- Nu voiaţi să vă ataşaţi?
- Nu. Am încercat o singură dată şi luasem o palmă grea. Prin clasa a VIII-a am crezut că mă pot ataşa de o fată din oraş. Și ea a vrut să
Răzvan și Gheorghe Oprea
- Nu i-au dat voie?
- Eram de la casa de copii…
- Soţia v-a iubit în liceu, dar dumneavoastră aţi plecat prin ţară şi v-aţi întors…
- Ne-am întâlnit, eram pe centru. Mergea spre casă şi am întrebat-o ce mai face. Am condus-o până acasă. Nu mă gândeam la nimic atunci. Dar, uşor, uşor, zi de zi, relaţia s-a legat. Este o femeie deosebită şi îi mulţumesc zi de zi că a apărut în viaţa mea.
- Când v-aţi căsătorit?
- În 1986.
- Părinţii ei nu au avut probleme legate de mediul din care veneaţi?
- Mai târziu am aflat că a contat, în sensul că mama ei a avut, cred – nu mi-a zis niciodată în faţă -, alte planuri cu fata ei, dar i-a respectat dorinţa. Pentru traseul nostru în viaţă nu a fost niciodată dezamăgită. Nu a crezut că pot fi un astfel de om. Mi-a spus, la un moment dat, că nu-i vine să creadă de unde am plecat şi unde am ajuns.
- A venit un băieţel?
- Primul. Primul a decedat. Nu mai vreau să vorbesc. Îmi cer scuze…
Nota bene: Ca o scuză a mea, absolut personală, deşi lucrurile se iartă, dar nu se uită, mi-am dat seama, în acel moment, în acel moment în care nu mai voiam să răscolesc nimic din durerea nimănui (pentru că este urât, sufleteşte urât şi murdar), că mi-a zis cu o zi înainte de interviu despre un copil pierdut. Și am uitat, pentru că, în felul nostru de a fi, al unora, voiam doar să ştiu cine fură unui copil mâncarea. Credeam, la acel moment, că mai rău de atât nu se poate. Urât din partea mea. Îl voi reîntâlni pe Gheorghe Oprea şi voi face să fie şi frumos. Măcar atât pot face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu