Gheorghe Oprea: De la Casa de copii la casa romaşcanilor – Epilog
10 January
21:36
2016
A trecut un an de când nu m-am mai văzut cu Gheorghe Oprea, unul dintre oamenii pe care cineva mi l-a scos în cale, sigur cu un scop. Unii spun că scopul scuză mijloacele, dar eu cred că există un scop pentru care toţi ne naştem. Nu ştiu, încă, de ce trebuie toţi să murim. Poate nu ce ţi-e scris în frunte este destinul, ci poate oamenii puternici şi-l fac pe al lor. Viaţa lui Gheorghe Oprea nu a fost deloc una uşoară. Se putea, cred, şi mai rău, iar loc de bine este în viaţa oricărui om. Din viaţa lui Gheorghe Oprea se poate face o carte, un bestseller, chiar dacă ar fi să o scrie şi un copil de clasa a II-a, pentru că viaţa bate cartea şi fiecare pagină din soarta acestui om nu poate fi scrisă decât aşa cum s-a întâmplat.
Spuneam de soarta pe care fiecare şi-o poate schimba. Gheorghe Oprea şi-a schimbat-o de mai multe ori. A ales Casa de copii pe când era în clasa a II-a. A supravieţuit printre bătăi. A supravieţuit fără mâncare. A supravieţuit în mină şi a trăit sute de zile privind dricurile ce îi duceau colegii spre tărâmul cu verdeaţă. A supravieţuit prin oamenii de lângă el. A trăit şi după ce şi-a pierdut primul copil, pe George-Gabriel. Acum, trăieşte prin Răzvan, băiatul lui şi al Gabrielei. A supravieţuit şi atunci când era cât pe ce să-şi piardă şi soţia, pe Gabi. Și a învăţat că poate trăi şi fără oamenii care nu ştiu să facă bine.
Căzuse!
Știi atunci când iubeşti ceva atât de mult încât… Aşa s-a întâmplat şi cu Gabriela. Gheorghe Oprea spune că soţia sa iubeşte florile: “Gabi este o mare iubitoare de trei lucruri: de oameni, de flori şi de cărţi. Cred că s-a născut undeva, într-un lan de flori. Este înnebunită după flori, şi nu doar să le admire, ci să le crească, să le cultive, să le îngrijească. La şcoală cred că are peste 150 de ghivece de flori, acasă toată curtea este plină de flori. Nu are o floare preferată. Pentru mine, cea mai importantă floare este trandafirul. Pentru ea… Prima floare care înfloreşte primăvara şi ultima iarna, toate sunt ale ei! Nu iubeşte o floare mai mult ca alta”.
La începutul vieţii în doi, familia Oprea locuia în Cartierul Muncitoresc. La bloc, la etajul 1, deasupra casei scării. Florile aveau locul lor, pe terasa de deasupra scărilor de la intrarea în bloc: “Accesul pe terasă se făcea pe geamul de la bucătărie, dar nu cobora niciodată acolo. Le uda pe toate, nu ştiu cum, dar nu cobora. A venit ziua fatidică. În acea seară eram cu toţii în casă – eu, mama soţiei, fratele său şi Gabi – şi am avut, să spun, un mare noroc. Era noapte şi dintr-odată am început să o caut pe Gabi. Mama ei nu ştia unde e, nici fratele ei, iar uşa de la intrare era închisă. Am presimţit ceva. Când am privit spre geamul de la bucătărie, am văzut că perdeaua nu era la locul ei. Imediat am realizat că ceva rău s-a întâmplat şi, uitându-mă pe terasă şi, apoi, la intrarea în bloc, mi-am văzut soţia în fata blocului, în agonie, plină de sânge şi… Atunci am realizat marele dezastru. Căzuse! A pus un scaun la geam, s-a dezechilibrat, a căzut întâi cu capul de placă, apoi s-a lovit de balustradă şi s-a rostogolit pe treptele de la intrarea in bloc. Viaţa s-a sfărâmat pentru mine în acel moment”.
“Mergi cu Domnul! El ştie ce are de făcut…”
Și acum, în timp ce îmi povestea, Gheorghe Oprea nu ştie exact cum au trecut acele minute din acele momente. E aproape normal să fie aşa. Atunci nu ştii ce ai de făcut, iar peste ani nu vrei să mai ştii. “M-am cutremurat. Nu mai eram eu. Am ţipat. Nu exista pe atunci 112. Eram în pijama, am ieşit în stradă şi voiam să opresc maşinile, să o duc la spital. Nu-mi dădeam seama de ce nimeni nu voia să se oprească. Apoi am realizat. Încercasem să o iau în braţe şi eram plin de sânge. Normal că nimeni nu oprea maşina! Am ajuns cu ea la Spital, totuşi, cu o maşină. Nu dau numele doctorului care era de gardă, dar îţi spun că era băut. L-am rugat să-mi dea trimitere la Iaşi, pentru că eram conştient de gravitatea stării ei. A cusut-o pe viu la cap. Când am văzut, l-am ameninţat că, dacă nu o trimite urgent la Iaşi, o iau aşa cum este şi plec singur. Am plecat la Iaşi cu salvarea şi tot drumul i-am ţinut capul soţiei în braţe şi mă întrebam de ce toate aceste lucruri mi se întâmplă numai mie?!”.
La Iaşi, Gabriela a ajuns pe mâna unor medici buni, a unor specialişti, dar care nu i-au dat prea multe şanse. Eforturile au fost mari, şansele erau, în schimb, prea mici şi prea puţine. “A treia zi după accident, plângeam în faţa unei biserici. Până atunci nu ştiu dacă vorbeam de Divinitate. Nu îmi pot explica ce s-a întâmplat, dacă am visat sau dacă a fost real. O bătrânică s-a apropiat de mine şi m-a întrebat ce am. I-am spus că sunt prea tânăr! Eu ca eu, dar ea este prea tânără să i se întâmple aşa ceva! Mi-a zis să intru în magazinul bisericii, să cumpăr un lucru şi să-l duc la biserică. Am intrat, am luat o pătură şi, când m-am întors, nu am mai văzut bătrâna. Nu mai era! Am dus pătura la Sfânta Parascheva. Nu ştiu ce zi era, dar era multă lume în biserică. Cu lacrimi in ochi, am pus pătura jos în faţa Altarului şi am dat să plec. A venit un preot, care m-a întrebat ce am păţit, i-am povestit şi mi-a zis: «Mergi cu Domnul, El ştie ce are de făcut!». Gabi avea atunci 26 de ani – pentru unii viaţa abia începea, dar pentru ea se apropia sfârşitul”.
“Era mult prea tânără şi nu greşise cu nimic”
După primele trei zile, Gheorghe Oprea s-a întors acasă, la Roman, dar zilnic făcea naveta la Iaşi. Între două oraşe, cu o prăpastie adâncă şi îngustă între viaţă şi moarte, ştia ce are de făcut: totul pentru Gabi. “Doctorii mi-au spus: îmi pare rău, tinere, te duci acasă şi te pregăteşti pentru ceea ce este mai rău. Analizele nu erau bune. Avea multe probleme, inclusiv la coloană. În a treia zi, deşi era bandajată toată, a deschis ochii şi m-a întrebat ce fac. La cât de puternic eram, mi-am dat seama cât sunt de neputincios. M-am rugat tot timpul să mi-o dea acasă, ca să am grijă de ea. Era mult prea tânără şi nu greşise cu nimic”.
Gabriela a venit acasă, vindecată pe jumătate. Problemele la coloană îi puneau viaţa în primejdie în orice clipă. Medicii nu au putut interveni, de teamă să nu paralizeze. “Atunci, Cel de Sus mi-a scos în cale un tămăduitor de oase, pe care l-am rugat să mă ajute. Nu ştiu prin ce chinuri a trecut soţia mea, pentru că nu m-a lăsat să stau cu ei. Mi-a zis că dacă aud strigătele de durere ale soţiei, l-aş strânge de gât şi nu ar mai fi putut să-şi facă treaba. După jumătate de zi, i-a pus inelele de la coloană la loc. Altfel, rămânea încovoiată şi putea paraliza oricând. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu a fost aşa! Dar, medicii ne-au mai dat o veste urâtă: ne-au zis să nu ne gândim vreodată să mai facem copii. Am întrebat de ce? La naştere toate oasele se dilată, mai puţin cel din bărbie… Eu voiam o fată, ea un băiat. După ani de dezbateri, ne-am gândit să înfiem doi copii: un băiat şi o fată. Am vrut să mergem la Casa de copii şi chiar ajunsesem la acel moment. Când, într-o zi, am venit acasă şi soţia mea mi-a zis să iau loc. Asta însemna că era ceva grav. S-a uitat la mine şi mi-a spus: sunt însărcinată! A căzut pământul peste mine. Nu de fericire, de frică. Medicii mi-au spus că nu are nicio şansă să ducă sarcina la bun sfârşit şi, totuşi, s-au înşelat. Soarta a fost alta. A născut, normal. Chiar în ziua în care a împlinit 31 de ani, a venit pe lume fiul nostru, Răzvan”.
“Toţi din jur ne-au părăsit”
Până când viaţa familiei Oprea avea să revină la “normal”, au trecut multe luni. Gheorghe Oprea şi-a cărat soţia pe braţe, a spălat-o, a hrănit-o, a îngrijit-o, iubit-o cum a putut şi ştiut mai bine şi, din păcate sau pentru că aşa a fost să fie, pe toate le-a făcut singur. “Ne-am dus viaţa cum am putut, ea m-a ajutat pe mine, eu pe ea. Toţi din jur ne-au părăsit. Nu am înţeles, fiind prea tineri, că oamenii aveau interese. Nu le pot spune. Eram obişnuiţi să ne petrecem weekendurile laolaltă împreună cu mulţi prieteni şi rude. Eu aveam impresia că suntem toţi împreună, la bine şi la rău… Ei veneau la noi doar la bine. Înainte de acest accident, o familie de «prieteni», care ne era apropiată atunci, trecuse printr-un moment greu. Doamna era în spital şi a rugat-o pe soţia mea să aibă grijă de familia ei. Aveau doi copii mici. Soţia mea mergea zi de zi la ei şi se asigura să nu le lipsească nimic. Aşa a crezut de cuviinţă. Când soţia mea era în spital, eu mergeam la muncă la Roman şi apoi plecam la ea la spital, în Iaşi. Îi făceam de mâncare şi nişte oameni minunaţi, cărora le mulţumesc acum, îmi împrumutau maşina ca să ajung la ea. Într-o zi, prietena acelei familii de care a avut grijă soţia mea a venit cu soţul în vizita la mine acasă. M-au întrebat ce fac, i-am spus că fac o supă pentru soţia mea, să i-o duc la Iaşi. Au spus «bine» şi au plecat. Pur şi simplu au plecat. Nu m-au întrebat cum se simte Gabi. Toţi au crezut că soţia mea se va reîntoarce iar la locul de muncă. Acesta era interesul prietenilor. Pentru asta veneau la noi. Credeau că se va face bine şi îi va ajuta. Am înţeles atunci că trebuie să închid acest capitol al vieţii noastre. Timp de 4-5 luni, când cineva suna la uşă, soţia mea mă întreba cine este şi îi spuneam: «Au greşit!» Când găseam oameni care nu mă întrebau ce face soţia mea, ci doar întrebau ce mai fac, le spuneam: «Mă scuzaţi, eu fac bine». Am închis multe uşi, nu-ţi poţi imagina, dar în schimb nu i-am uitat şi nu-i voi uita niciodată pe cei care mi-au întins o mână de ajutor, care la acel moment a însemnat enorm pentru mine! După mai mult timp, soţia mea şi-a reluat activitatea, dar în alte domenii. A lucrat pentru fratele ei o perioadă, a ţinut contabilitatea la câteva firme, apoi a mers în învăţământ, pentru că este înnebunită după copii şi nu i-ar înlocui cu nimic. Trăieşte printre copii, cărţi şi flori, tot ce este mai frumos, pur şi gingaş în această lume. Îi mulţumeste Bunului Dumnezeu în fiecare zi pentru a doua şansă în viaţă şi se bucură din plin de asta. Are tot ce şi-a dorit: o familie, linişte, înţelegere şi iubire”.
FOTO: Familia Oprea: Gabi, Răzvan și Gheorghe Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu