Gheorghe Oprea: De la Casa de copii la casa romaşcanilor – episodul 2

Gheorghe Oprea: De la Casa de copii la casa romaşcanilor – episodul 2

13 December

18:00 2015

Printeaza articol Distribuie la prieteni

Claudia Matei  0 comentarii

Am promis şi m-am ţinut de cuvânt, pentru că aşa este normal. M-am reîntâlnit cu Gheorghe Oprea, pentru a încerca să corectez o filă de poveste. După ce am scris primul articol, un om care îmi este drag mi-a spus: “Da, impresionantă poveste, dar Gheorghe Oprea nu va ajunge primar”. Și, atunci, am realizat iar că nu poţi da timpul înapoi, că este greu să corectezi, că este şi mai greu să înţelegi că trebuie să ne mai şi schimbăm. Ani la rând, de zeci de ori, am privit părinţi, fraţi, vecini în ochi şi le-am cerut să-mi povestească dramele lor. Nu i-am privit niciodată în suflet, pentru că nu am avut timp să-i ascult. Nici să lupt pentru ei. Nici măcar pentru Violeta şi Denis, copiii spulberaţi pe trecerea de pietoni de la Secuieni şi pentru care nici acum, la zece ani de la tragedie, nicio autoritate nu a făcut ceva pentru ca ceilalţi copii care traversează strada spre şcoală să se întoarcă de fiecare dată teferi acasă. Acum am înţeles că eu trebuie să mă schimb. Că eu nu mai trebuie să ascult poveşti, ci să ascult oameni. Pentru că oamenii trebuie ascultaţi. Pentru că trăim în marea familie romaşcană, dar între noi săpăm şi abisul. Povestea lui Gheorghe Oprea poate nu e cea mai emoţionantă. Dar trebuie spusă. Sunt sigură că sunt candidaţi mai distinşi, unii chiar ÎnaltPreaDistinşi, dar e bine să încercăm să ne cunoaştem. Să ne uităm pe fereastra casei vecinului nu pentru a vedea ce şi-a mai cumpărat, ci pentru a vedea ce-i lipseşte. Poate, vreodată, vom începe şi să ne ajutăm. Între noi.
Cu Gheorghe Oprea m-am revăzut la două-trei zile după primul interviu – nereuşit, să-i spunem. Acum, în episodul 2 va fi numai de bine. Și va mai fi un singur episod. E suficient.

“Au făcut totul să fie acolo pentru mine”

Gabi și Gheorghe Oprea

Fiecare dintre noi am avut momentele frumoase ale vieţii. Și Gheorghe Oprea le-a trăit şi le păstrează în suflet: “Șansa mea în viaţă a fost aceea că am avut posibilitatea să fiu educat. Se făcea mare diferenţă între noi – cei de la Casa de copii şi copiii cu familie. Educaţia reprezenta stâlpul de bază pentru mine, era singurul lucru care îmi dădea dreptul să reuşesc în viaţă, să fiu egalul celorlalţi. În clasa a VIII-a, când se termina anul, se anunţau premierile. Profesorul Luchian, dirigintele meu, când să-mi dea premiul I, mi-a zis: «Îmi pare rău că nu poate fi bucuria deplină pentru un copil acest premiu, deoarece nu are cine să te îmbrăţişeze». Din mulţime s-a auzit un glas: «Eu sunt aici, sunt sora lui». A fost cea mai frumoasă zi a vieţii mele de până atunci”.
A urmat Armata. Gheorghe Oprea povesteşte cum, mai mult prin educaţia primită şi poate mai puţin prin felul de a fi, a reuşit să urce treptele până a deveni furierul şefului de Stat Major: “Când mi-a venit ordinul de recrutare, am mers la selecţie la Consiliul Judeţean. Nu ştiu criteriile, dar cei care ne împărţeau aveau multe informaţii despre noi. Eu fiind de la Casa de copii, eram convins că voi ajunge la Drumuri şi Poduri. Nu a fost aşa, am făcut Armata la Transmisiune, la Ploieşti. Nu intra oricine acolo. În primele luni, am fost un soldat obişnuit, până când am scris pentru un coleg de-al meu o scrisoare de dragoste pentru iubita lui. Apoi, am scris pentru mai mulţi. Comandantul m-a remarcat, m-a luat sub aripa lui şi am ajuns să redactez diverse rapoarte. Nu a trecut mult timp şi am fost chemat la şeful Statului Major, moment din care am devenit furierul acestuia – un fel de om bun la toate. Nu uit nici momentul în care am fost ales, din multitudinea de boboci (militari în termen), să ţin un discurs. Inima îmi era grea, pentru că era un platou plin de părinţi care, după paradă, aşteptau să-şi strângă copiii în braţe. După ce am citit, m-am aplecat asupra steagului şi l-am sărutat. Când am ridicat privirea, am văzut în faţă două chipuri cunoscute: sora mea mai mare şi soţul ei. Nu mi-au zis că vin. Partea economică nu le permitea să facă sacrificii, dar au făcut totul să fie acolo pentru mine”.
Un alt moment frumos pentru Gheorghe Oprea, un moment de cotitură, ce i-a schimbat nu doar lui viaţa, este legat de perioada în care se afla la Casa de copii. Împreună cu alţi băieţi, făceau din cele pe care părinţii te învaţă să nu le faci: se urcau în Marfar şi cutreierau, de capul lor, prin Moldova. Într-o zi, ajunşi la Rădăuţi în gară, au fost “umflaţi” de miliţieni şi duşi la secţie: “Eram siguri că vom fi bătuţi şi asta s-ar fi şi întâmplat dacă în secţie nu se afla un om mai în vârstă, cu grad de ofiţer. Ne-a dus într-o încăpere, ne-a întrebat de unde suntem, a scos un portofel cu mulţi bani, l-a pus pe masă şi a spus că are ceva treabă şi a plecat. Erau mulţi bani. Ne gândeam cum să-i luăm şi să fugim. Ne-am decis să nu facem nimic. Și am stat acolo vreo 20 de minute. Bărbatul s-a întors cu mâncare pentru toţi. Nici nu visam. La final, a chemat un subofiţer căruia i-a zis să ne ducă înapoi la Roman şi să se asigure că nimeni nu se va atinge de vreun fir de păr de-al nostru. Nu ştiu cine era bărbatul care ne-a oferit această lecţie, dar, când am ajuns la Casa de copii, nu am fost pedepsiţi în niciun fel. Gestul acestui om deosebit mi-a schimbat viaţa. Regret şi acum că nu am reuşit să-i aflu numele”.

“Nu poți exista fără oameni”

- Vă consideraţi o persoană norocoasă?
- Sunt norocos din mai multe privinţe. Am înţeles târziu, dar am înţeles: nu poţi exista fără oameni! Iar mie, bunul Dumnezeu mi-a dat, pe lângă oameni răi, şi mulţi oameni deosebiţi şi poate nu am timp să-I mulţumesc.
- Câţi prieteni aveţi?
- De suflet?! Trei. Noţiunea de prieten este extrem de grea. Consider că prietenul nu te judecă niciodată, te ia cum eşti, sare din pat pentru tine la orice oră şi nu este fals – îţi spune în faţă ceea ce gândeşte. Eu am astfel de oameni lângă mine. Cunoştinţele sunt altceva.
- Aveţi prieteni care v-au trădat?
- M-au trădat cunoştinţe, nu prietenii adevăraţi. M-au trădat oameni pe care i-am ajutat extraordinar de mult şi în care mi-am pus speranţa. E dureros când te trădează cineva ce ţi-este apropiat, nu prieten. Dar un om pentru care ţi-ai dat zile să-l ajuţi, care a stat la masa ta ani întregi şi care a greşit o dată. Te-a trădat. Prin împrejurările vieţii şi la rugămintea soţiei mele Gabi, am acceptat să întorc obrazul. Jumătatea mea mi-a zis de a doua şansă, deşi nu am acest principiu. Am acordat o a doua şansă. Mi-am pus toată suflarea timp de doi ani…
- Aţi regretat?
- Nu pentru mine, nici pentru el, ci pentru soţia mea. Ea a fost dezamăgită. Eu ştiam cine este persoana. Pe ea a durut-o, dar a înţeles.
- Aveţi mai mulţi prieteni femei sau bărbaţi?
- Eu am prieteni bărbaţi. Oameni deosebiţi sunt şi femei, şi bărbaţi. Mă înclin în faţa lor.
- În ordinea importanţei vin familia, prietenii, urmaţi de bani?
- Și da, şi nu.
- Sunteţi un om bogat?
- Material – sunt un om împlinit. Sufleteşte sunt foarte bogat. Vreau să-mi dea Dumnezeu puterea să-mi văd băiatul un om împlinit.

La drum, doar cu o masă, dar cu noroc

- Jucaţi la Loto?
- Da, deşi mult timp am spus că este o făcătură. Am câştigat la un moment dat. Speram să câştig o sumă consistentă, să o pun deoparte. Nu ştiu pentru ce. Am jucat cu un prieten, într-o duminică, o variantă simplă, nu avem mai mulţi bani. Potul era mare, dar am jucat doar varianta de 25%. Am câştigat câteva zeci de milioane, pe care i-am împărţit frăţeşte. Am mai câştigat la Bingo. De ziua soţiei mele, am mers cu câteva familii apropiate şi am jucat o seară întreagă. Râdeam că vom lua premiul cel mare şi plecăm acasă. S-a întâmplat să iau un bilet şi tot notam. Țin minte când s-a rostogolit bila 33, am spus, încet, Bingo! Am împărţit banii şi am plecat râzând acasă.
- Pe ce aţi cheltuit banii?
- Erau multe neajunsuri… Eu şi soţia mea am plecat chiar de la zero. De fapt, nu de la zero. Am plecat cu o altă persoană care are un loc aparte în sufletul nostru. Doi ani am locuit la mama soţiei. Când am plecat, o mătuşă de-a ei ne-a oprit la poartă şi a spus că nu ne lasă să plecăm din sat fără o amintire. Ne-a dat o masă. Era nou-nouţă, dar ne-a dat-o nouă. Avem 29 de ani de căsnicie şi acea masă nu va pleca niciodată din gospodăria noastră. Reprezintă, pentru noi, dar mai ales pentru mine, un simbol al omeniei de neegalat, deoarece era primul lucru pe care l-am primit gratuit de la cineva până la acea vârstă.

Răzvan și Gheorghe Oprea

- Sunteţi un om împlinit, dar sunteţi bogat şi material? Cum ar suna declaraţia de avere?
- Am o casă în Roman şi două autoturisme, din care unul este al băiatului. De fapt, o maşină şi jumătate, pentru că băiatul nostru – de când era mic – a strâns bănuţii de la toată lumea şi a participat cu ei la cumpărarea autoturismului. A ştiut ce este valoarea banului şi, uneori, a fost şi mai bogat decât noi.
- Care este cel mai frumos cadou primit?
- Mai degrabă surpriză. Într-un an, de ziua mea, i-am zis soţiei mele Gabi că nu sunt de acord să trudească trei zile înainte şi trei după sărbătoare. O femeie munceşte enorm şi ziua respectivă nu mai este o sărbătoare pentru ea. Prefer să mergem undeva cu prietenii. Acum trei ani, cu o zi înainte de ziua mea, trebuia să mergem la o nuntă. Toţi prietenii m-au întrebat dacă merg la nuntă. De obicei, nu stau mai mult de 2-3 ore la astfel de evenimente, dar atunci am ajuns la 4 dimineaţa acasă, iar pe la 7-8 s-a sunat la poartă. Abia aţipisem. Omul care a sunat mi-a zis că este de la IRE. Era o “plăcere” duminică dimineaţă, de ziua mea, să vină IRE-ul. M-am dus la poartă şi am rămas fără grai. Un grup imens de oameni, nu ştiu cum s-au mobilizat, dar erau toţi acolo pentru ziua mea. Le-am zis că nu aveam nimic pregătit, dar s-au gândit la toate şi aveau tot ce trebuia pentru a sărbători împreună. Asemenea evenimente nu pot fi descrise în cuvinte.
- Care este cel mai frumos cadou pe care l-aţi făcut?
- Mă uit la persoană: dacă ştiu că-i place ceva, am plăcerea să-i iau. Pentru cei apropiaţi, merg cu ei în magazine, iar ce văd că le place – acel lucru este cadoul meu. Nu-mi place să cumpăr lucruri inutile.
- Ce este inutil?
- De exemplu, seturile de pahare. Poate omul mai are acasă 50 de seturi. Nu ar ţine niciodată minte că sunt de la mine. Un cadou strict personal este ţinut minte.
- Ce vă lipseşte din casă?
- Avem tot ceea ce ne trebuie acum, ca familie. În schimb, aş sfătui oamenii să nu-şi cumpere o casă veche.

O casă dată cu toată inima

- Locuiţi într-o casă veche sau e construită de dumneavoastră?
- Am cumpărat o casă. Soţiei mele Gabi i-a plăcut foarte multe această casă. Era foarte scumpă şi nu aveam cum să ne-o permitem. Am avut mare noroc de soţia mea, care s-a împrietenit cu proprietara. I-am zis acesteia din urmă că nu avem suma solicitată, dar relaţia de prietenie dintre ea şi Gabi a făcut ca, într-o zi, lucrurile să se schimbe. Bătrâna s-a convins că vrem casa pentru noi. Toţi cei care doriseră să o cumpere până atunci voiau să o vândă mai departe. Când s-a convins că e pentru noi, a rupt la jumătate preţul pieţei. Nu aveam nici banii aceştia, dar ne-a zis că ne aşteaptă ceva timp să-i strângem. Am vândut tot, am făcut şi împrumut la bancă şi am luat-o. A fost o casă dată cu toată inima. Deşi este o casă veche, împreună cu cei apropriaţi nouă am lucrat şi am reparat-o.
- Unde vă petreceţi concediile?
- În ţară. Un om deosebit m-a invitat într-un an să-mi petrec concediul la vila lui de la munte. Mi-a spus că, ori de câte ori îmi doresc, să-i spun şi să merg. Aici ne facem concediile cel mai des.
- Dar aţi fost şi în străinătate?
- În Italia am fost. Atunci am constatat că nu contează ce religie ai. Un prieten m-a recomandat unor preoţi catolici şi am stat la o mănăstire, de unde am plecat cu amintiri extraordinare. Am mers pentru băiat, pentru Răzvan, căruia îi promisesem că îl ducem în parcul de distracţii la Gardaland. Apoi, la o altă recomandare, am mers în Bulgaria. A fost frumos şi nu prea. Am văzut cum alţii urăsc poporul român. În zona unde am stat, a vorbi româneşte însemna desconsiderare din partea celorlalţi. Sunt patriot, iar dacă am vrut să reuşesc în viaţă am vrut să reuşesc în această ţară. Și poţi reuşi. Cu educaţie, cu muncă şi un strop de noroc. În aceste două ţări am mers cu familia, dar strict profesional am reuşit să văd şi Germania, Polonia sau Austria.
- Între munte şi mare?
- Eu sunt omul muntelui. Gabi şi Răzvan sunt oamenii mării. E greu să le împletim, dar reuşim până la urmă. Anul trecut nu am fost în concediu. Fiul nostru a terminat liceul şi, pentru că a muncit din greu patru ani şi a intrat în baza unui concurs la facultatea pe care şi-a dorit-o, l-am trimis doar pe el în vacanţă. Suntem mândri de el! A înţeles sacrificiul şi ne-a mulţumit.