Am urmărit cu tristeţe şi dezgust tirurile bine
concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban
care, bănuiesc, s-a obişnuit cu tentativele de linşaj mediatic încă de
pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente şi astăzi, când
democraţia românească dă în clocot, când anticomuniştii „europeni“, prin
cele mai comuniste metode şi-au luat, cum se zice, ţara înapoi. Nu mai
există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.
Cum să te aperi, când eşti intoxicat cu spectacole de proastă calitate,
într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delaţiuni şi
trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca
şi în China, clădirile de importanţă istorică, muzeele, palatele
foştilor împăraţi şi şoguni, templele sunt, în marea lor majoritate,
înconjurate de un gard protector, cu înălţimea de cel mult un metru,
pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să
nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Fireşte,
fiinţele pomenite fac şi ele ce ştiu, ridică piciorul când trec pe lângă
obiecte şi arbori, pentru a-şi marca prezenţa şi teritoriul, iar
oamenii fac şi ei ceea ce trebuie să facă pentru a-şi proteja valorile
şi mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că
un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai
demult, respectul pentru istorie, tradiţii, cultură şi tot ce înseamnă
civilizaţie era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din
păcate, imediat după război, prostia şi incultura au ocupat locuri
privilegiate şi au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce
Marin Preda numea „era ticăloşilor“, pentru ca acum, în ultimul deceniu
postrevoluţionar, o dorinţă sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să
se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau
canalii!“ În ceea ce mă priveşte, nu am nici o îndoială că numărul
acestora şi locul lor în actuala societate românească i-ar depăşi
aşteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale
veleitarilor şi neterminaţilor. Acum ne aflăm iar într-un asemenea
moment, dar combatanţii sunt „vechi“, demult cunoscuţi, la fel şi
manierele lor, tactica şi scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul
pe care luptă, lenea şi ignoranţa celor ce s-au obişnuit cu năravurile
penibile ale politicienilor şi ale slugilor şi mercenarilor acestora.
Unul dintre „maeştrii“ lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că
vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în
faţa celui mai vechi şi mai închegat cârd postrevoluţionar care s-ar
putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarăşii de crez, i-a
numerotat şi, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate,
după o instrucţie rapidă, tovarăşii au trecut la fapte, orientarea
politică a scriitorilor, a oamenilor de artă şi ştiinţă fiind, precum
odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce
au scris era important, nu opera acestora, pentru că şefii poliţiei
culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relaţia cu partidul
comunist. Şi ei, poliţiştii, făcuseră parte din acelaşi partid,
maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la
socoteală. Şi atunci, au apărut „colaboraţioniştii“, precum Călinescu,
Preda şi alţii de aceeaşi vârstă şi mărime, „expiraţii“, „dataţii“ şi
cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Aşa
se face că, în locul celor dărâmaţi de pe socluri s-au urcat poliţiştii
culturali, şi unii acolo au şi rămas. Iar dacă-i citeşti „nu cazi pe
spate“, cum se spune azi, adică nu sunt cine ştie ce, în schimb, dacă
citeşti ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru…
Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale şi Goga
sunt puşi să stea în aceeaşi bancă alături de Patepievici. O sută de
intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipaţi cu
portavoci, cu fulare, papioane şi lozinci pentru a susţine linşarea
marilor noastre valori. Istoria, tradiţiile, religia şi modelele au fost
treptat alungate din şcoli şi pentru presă, atâta cât mai există, n-are
importanţă ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înşelat Veronica Micle
tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa
exemplară şi aşa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleaşi
unităţi de măsură ca şi piţipoancelor şi masculilor ce populează
diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare
civilizaţie. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foştii
internaţionalişti proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari
europeni, căci e mult mai rentabil. Aşa stând lucrurile, nu prea e
trendy să spui că eşti român şi ţii la ţara ta şi la istoria ei. Iar
Nicolae Breban are, printre multe altele, şi acest defect: îşi iubeşte
naţia, istoria, civilizaţia românească şi scrie ceea ce simte, dar mai
ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un
mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi din literatura română,
iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident,
Breban nu a absolvit şcoala de maici, nu a făcut vreun jurământ de
supunere şi castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar
scriitorul care îşi respectă vocaţia consideră că nimic nu este interzis
cunoaşterii. Dar, pentru a înţelege acest adevăr, trebuie să fii chiar
scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se
simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este
că, aceiaşi, adică tot cei ce l-au „împrietenit“ cu generalul Pleşiţă,
i-au făcut şi dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat
în întregime pentru a le demonstra celor interesaţi cum arată o
improvizaţie ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia
justiţia a spus ceea ce era şi firesc să spună. Detractorii de azi trec
intenţionat cu vederea un fapt esenţial: acela că, protestând împotriva
Minirevoluţiei culturale, Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central
al Partidului şi de la conducerea României literare, după care s-a
întors în ţară. Vestea am aflat-o din Le Monde şi, recunosc, curajul lui
excepţional ne-a uimit pe toţi cei care ştiam ce riscuri îşi asumase.
Sigur, aş mai putea vorbi şi despre alte întâmplări în jurul acestui
eminent confrate, căci curajul şi l-a dovedit nu numai în confruntarea
cu oficialităţile comuniste, ci mai ales în încleştarea cu hârtia albă,
scoţînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru
aceasta a ajuns sub tirul încrucişat al intelectualilor lui Băsescu. Aşa
cum şi era de aşteptat, la conferinţa de presă prilejuită de instalarea
sa la preşedinţia I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat să mă invite,
ca nu cumva să-şi supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât
domnul Horia-Roman Patapievici. Şi sunt convins că peste puţin timp
pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu ştiu
decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit
cu multă atenţie la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare şi
probitate morală care este domnul Radu Tudor, şi nu-mi amintesc să fi
făcut vreuna dintre afirmaţiile care i se reproşează. Nu a vrut să
împuşte pe nimeni, nici aici şi nici la Academie, unde domnului Liiceanu
nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit
obiceiurilor şi practicilor autointitulatei „elite“ nu putea să
lipsească de niciunde, cu atât mai puţin dintre viitoarele victime. Dacă
a supravieţuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu
Academia nu trebuia să lipsească sau să iasă în lume fără răni. Din
păcate, intelectualii băsişti au găsit în domnul Boroianu un om slab,
fără convingeri solide care se cere şi se lasă apărat. Marea lui
admiraţie pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de
vânt. Se vede că elita şi-a găsit fiinţa care s-o treacă strada. Fostul
preşedinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se
descurcă acum şi singuri. În aceeaşi ordine de idei, am urmărit şi
interviul domnului Patapievici şi, recunosc, este demn de zilele
noastre: minte cu uşurinţa cu care respiră. A spus că i-am lăsat
moştenire doar trei institute culturale în străinătate, ca fondator şi
fost preşedinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se
poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărţi în
străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce
edituri au apărut şi, mai ales, ce urme au lăsat ele în conştiinţa…
Europei. A uitat să spună, bineînţeles, ce a desfiinţat sau îngropat. Mă
refer la centre de cercetare, edituri, publicaţii. A mai afirmat că
l-am criticat în editorialele mele şi mă grãbesc să recunosc. De pildă,
atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul
La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la preşedinţia României
pentru un nou mandat, deţine o casetă în care contracandidatul său
„primeşte sex oral“, casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru
că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru
situaţia jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici
un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la
dispoziţie nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer şi la textele lui
atât de cunoscute, dar încerc să înţeleg şi eu, cum poate un intelectual
să facă aşa ceva şi să nu intre în pământ de ruşine? Aici a ajuns
Kierkegaard-ul nostru? Dai lecţii Academiei, o tragi la răspundere,
vorbeşti despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiţi
că ura, în această ţară, a întreţinut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău
şi al celorlalţi poliţişti culturali, obiectul laudelor şi al
admiraţiei tale nemãsurate şi a lor. Am aflat, de asemenea, cu această
ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moştenire un BMW sau chiar un
Mercedes, dar că acesta n-a ştiut să le mânuiască. Din păcate, la o
cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre maşini nu era
nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi
aminteşte de o glumă şi de replica şoricelului vanitos care se plimba pe
un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!“ Fiindcă războiul cu
Breban a depăşit hotarele patriei, cred că totuşi putem avea o
certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze
deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu
praştia şi nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, ştie – vin iar şi
spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu