Indiferent dacă la putere au fost comuniştii prosovietici
ori antisovietici sau, după Revoluţie, anticomuniştii, adică foşti
comunişti pursânge, suporteri ai capitalismului cât se poate de sălbatic
şi, desigur, globalişti, mentalitatea de contabili repetenţi i-a
însoţit pe toţi în cei şaptezeci de ani de la ultimul război încoace:
„Cultura costă“ şi „Medicii iau bacşiş!“. Acestea sunt cele două obsesii
incurabile, care, după cum se vede, continuă să se manifeste până vor
mai exista medici în ţară şi activişti la putere în România.
Mai mult, pentru a nu avea vreo îndoială asupra obsesiei celor ce ne
„conduc“, a apărut chiar o lege ce sancţionează cu asprime bacşişul
medicilor. După mine, o nouă şi convingătoare demonstraţie că
„activiştii“ din justiţie par mai eficienţi decât orice duşman din
afară! Şi când te gândeşti cât de puţin li se cere celor de azi: să
cunoască ţara în care se află şi, cât de cât, principalele ei nevoi.
Dar, vorba cronicarului, „se sparie gândul“ când le urmăreşti faptele şi
traiectoria. Foştii activişti comunişti, care aveau obiective politice
şi economice, doreau să dovedească superioritatea socialismului, iar
apoi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, au umplut ţara
de fabrici, de blocuri şi de oraşe industriale; cartea era ieftină,
şcoli pretutindeni, flota comercială ne plasa printre primele ţări din
lume, la fel industria petrochimică; dincolo de asta, analfabetismul a
fost aproape eradicat, ca şi bolile pe care le târam cu noi prin secole.
Activiştii de atunci luptau neîncetat fie cu „călăul“ Tito, fie cu
Unchiul Sam, „pica-i-ar bomba-n ocean!“, fie mai târziu, după invazia
din Cehoslovacia, cu frica de ruşi. Şi, ca sã-i rãspund unui luptător
născut om, dar crescut slugă, nu sunt un nostalgic. Cărţile mele,
articolele şi tot ce am făcut până la Revoluţie sunt la îndemâna oricui
doreşte să vadă adevărul: că nu am iubit comunismul, care, în realitate,
nu exista, nu era decât un basm lipsit de imaginaţie, şi că am detestat
dictatura şi, fireşte, pe gardienii ei văzuţi şi nevăzuţi. Am făcut
ceea ce mi s-a părut corect şi moral. Am strigat, atât cât am putut,
când era cel mai greu, urmând îndemnul unui autor al cărui nume, din
nefericire, nu mi-l mai amintesc: „Când ţi se dă o hârtie liniată, scrie
printre rânduri!“ Treptat, mi-am câştigat dreptul de a folosi hârtii
albe neliniate şi îmi amintesc şi astăzi bucuria pe care o simţeam
spunând adevărul aşa cum îl aflam. Mă încânta faptul de a fi socotit
adversar sau, mai precis, potrivit vocabularului de atunci, duşman.
Însemna că ceea ce spuneam avea greutate, iar în topul alcătuit de
ziarele vremii eram bine plasat, după cum s-a putut vedea după Revoluţie
şi în Cartea Albă a Securităţii. Nu am fost disident, căci, cum
observase un confrate, disident te faci în câteva zile, pe când pentru a
ajunge scriitor, ai nevoie de o viaţă. Îmi amintesc că pe atunci am
descoperit epitaful lui Eschil, care, mai mult decât cu tragediile sale,
s-a mândrit cu calitatea de luptător la Maraton, unde, cu suliţa în
mână, în faţa unui inamic superior, a ţinut să apere demnitatea şi
libertatea primei democraţii a lumii. În epitaful pe care el însuşi şi
l-a scris, dãdea mãrturie că cel mai important eveniment al vieţii sale a
fost acea bătălie şi că „… amintirea sa o păstrează câmpia de la
Maraton/ Şi perşii pletoşi care i-au cunoscut curajul“. Şi, nu pentru
prima dată, mă întreb, cu toată luciditatea, ce s-a ales din visurile
noastre de atunci, din anii, de încordare, spaimă şi durere, din
victoriile reale care, azi, par amintiri dintr-o altă viaţă. De zeci de
ani suntem tot la dosare, toţi se cred urmăriţi, ascultaţi,
înregistraţi, toţi se tem de toţi şi aşa mai departe, dar ce ar mai fi,
în fond, de păzit în afară de confortul dictatorilor, când vedem bine că
am rămas fără ceea ce se numea odinioară industrie, fără agricultură şi
fără bănci, cu învăţământul, ştiinţa, sănătatea şi cultura
marginalizate sau ignorate, cu analfabeţi de ordinul milioanelor şi cu
alte milioane de oameni fugăriţi peste hotare. Ce valoare pot avea
politicienii aleşi de analfabeţi sau de cei votaţi contra litru de ulei
sau kil de zahăr şi făină? Vrem, nu vrem, până la urmă ne aparţin doar
proştii. Proşti, dar de-ai noştri! Într-o ţară în care turnătorii sunt,
în ochii autorităţilor, la mare preţ indiferent de starea lor psihică
şi, ori e cazul ori nu e, par să devină una dintre coloanele de
susţinere a justiţiei independente. Fără îndoială, întotdeauna la locul
potrivit se va găsi turnătorul potrivit ideii de dreptate. Şi, fireşte,
autoritatea care să-l ia în seamă. Cine ar putea uita omul cu răţoiul,
povestea cu caltaboşul, procesele vameşilor şi ale „naşilor“ feroviari?
Dar povestea nedezlegată încă a celor cincizeci de capre şi a două
rochii, capodopere ale dreptăţii postdecembriste? Cu ce ne lăudăm? Cu
numărul de arestări din lumea de sus a politicii începând cu un
prim-ministru, Adrian Năstase, de care, azi, mai mult ca oricând, am
avea foarte mare nevoie… De câte ori trebuia lansată o diversiune, când
guvernanţii aveau ceva de acoperit, se pornea ca din senin o campanie
împotriva medicilor. Salariile celor optzeci şi ceva socotiţi spuma
politică a patriei au fost mărite pentru a-i păzi de corupţie şi,
fireşte, pentru ca ei să fie în pas cu alţi lideri din Europa. Din
păcate, ţara au uitat-o. Dacă ar fi plătiţi în funcţie de ce au reuşit
să facă din această ţară, ar trebui să li se impoziteze şi banii
câştigaţi din cerşit. Ei în rând cu lumea bună, europeană, dar, cu toate
acestea, până acum n-au fost capabili să ne prezinte un proiect de
ţară, oricât de modest. Cred că nici nu înţeleg ce li se cere. Cu legi
penibile sau fără legi, medicii pleacă. Noi cu ce rămânem? Cu locurile
făcătoare de minuni, cu agheasma şi cu moaştele, căci ele ne-au trecut
prin toate secolele. Ca să înţelegi ce face un medic şi cât de rapid
evoluează ştiinţa trebuie să ai nu numai nişte diplome care, de altfel,
sunt ieftine, la îndemâna oricui şi, fireşte, universităţi care să le
ofere, ci şi cunoştinţe reale şi mai ales respect pentru om şi pentru
viaţă. Iar acestea se dobândesc numai prin educaţie. Indiferent de
culorile carnetelor de partid – brun, roşu, maro, portocaliu sau verde –
şi de urmele acestora în suflet, de şapte decenii suntem conduşi de
activişti, iar aceştia, din nefericire, par fii ai aceleiaşi mame.
Pentru toţi cultura costă, dar, după şapte decenii terorizate de
propagandişti, oricine poate lesne constata ravagiile făcute de prostie:
degradarea alarmantă a ţării, haosul desăvârşit, efectele mitocăniei şi
ale urii. Dacă, fireşte, mai avem o ţară, fapt de care, pe zi ce trece,
mă îndoiesc tot mai mult. Ceea ce se numeşte parlament, guvern,
preşedinţie etc., nu sunt, în mare măsură, decât transmiţătoare de
ordine venite, cum se spune tot mai frecvent, de la nişte comitete
ştiute şi neştiute, specializate în numărarea banilor altora, iar
reprezentanţilor lor celor mai importanţi le-au dat binecuvântarea la
numirea în respectivele funcţii. Ce calităţi morale şi intelectuale
trebuie să aibă aceştia se poate deduce uşor din graba cu care, ca nişte
papagali penibili, spun da la tot ce li se cere şi justifică orice şi
oricând. Nu am probleme cu memoria, sunt conştient că toate acestea
le-am spus de mai multe ori, dar mă repet pentru că nu reuşesc să mă
împac cu gândul că această teribilă degradare s-a petrecut cu concursul
şi în văzul tuturor. Din păcate, de cele petrecute în deceniul ultim,
băsist, cel mai trist din întreaga perioadă postrevoluţionară, nu este
vinovat numai fostul preşedinte, ci toţi cei care au închis ochii la
fiecare încălcare a legilor şi, mai ales, cei ce şi-au vândut reputaţia
şi conştiinţa pe bani, acceptând rolul de agenţi electorali. După toate
câte se petrec sub ochii noştri, cine ar mai putea susţine cu argumente
că mai avem o intelectualitate şi câteva idealuri? Şi cine ar putea
susţine acum, la un secol de la Marea Unire, că suntem cu adevărat o
naţiune, adică o fiinţă vie care-şi decide singură soarta? Trăim, din
păcate, în afara culturii şi a educaţiei în general, într-o lume creată
de activişti mult mai mediocri decât înaintaşii lor, care n-au nici o
legătură cu ţara, cu tradiţiile, istoria şi cultura ei. O lume fără
valori şi fără repere în care, de un sfert de secol se desfăşoară o
nesfârşită campanie electorală, într-un rai al hoţilor, al marilor hoţi
şi învârtiţi, în care cei ce fură zeci şi sute de milioane de euro rămân
cu banii dacă devin turnători, în timp ce pentru cei cu salarii
umilitoare, dar cu răspundere uriaşă se aplicã legi drastice dacă
acceptă cincizeci sau o sută de lei. Ce stat e ăsta care, pentru cea mai
complicată şi mai dificilă meserie, nu e în stare să asigure decât legi
brutale, concepute dintr-o perspectivã mai îngustã decât odinioară? Nu
îmi dau seama din ce clasă ar trebui să înceapă culturalizarea lor, dar
acum pare foarte târziu. Oamenii nu mai ştiu cine sunt, de unde vin, ce
au făcut strămoşii lor, la ce foloseşte libertatea şi demnitatea pe care
le dau pe un kil de zahăr şi pe altul de făină. Cei mai mulţi sunt ca
nişte patrupede stradale într-o eternă căutare a hranei. Crimele,
violurile, accidentele din cauza alcoolului nu mai sunt rarităţi,
dimpotrivă. Cine a scris Biblia? Popa! Ce sărbătorim la Paşte? Nu ştiu.
Cine-i preşedintele ţării? Nu mă interesează! Şi, fiindcă tot ne aflăm
într-un sezon de mare rătăcire în care se mai vorbeşte de închisori şi
cătuşe, l-am recitit pe Slavici, deşi soluţia au strigat-o absolut toţi
cei ce ne-au precedat şi ne-au orientat prin pustie. Căci nu există
decât una. În apelul adresat publicului cu prilejul Serbărilor de la
Putna din 1871, marele scriitor spunea: „Naţiunea română voieşte
cultură, şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Lomniş,
omogenă în sânul Carpaţilor şi pe malurile Dunării bătrâne…“ Mai mult,
„domnişoarele române“ sunt rugate să trimită la Putna un steag cu
inscripţiunea: „CULTURA E PUTEREA POPOARELOR“. Slavici nu şi-a ascuns
niciodată sentimentele filogermane, iar în perioada ocupaţiei
Bucureştiului a publicat câteva articole în ziarul nemţesc din
Bucureşti, drept pentru care, în buna tradiţie democratică românească, a
fost scuipat şi înjurat pe stradă unde „patrioţii plini de însufleţire
îşi uşurau inima suduindu-mă ori voind să-mi tragă câteva“. Agresat,
scuipat şi fugărit, ocolit de oficiali şi prieteni, cel ce convinsese
Transilvania că „Soarele românilor la Bucureşti răsare!“ şi-a urmat
destinul prin închisori înspăimântător de murdare şi pline de râie şi
păduchi. L-au închis şi ungurii, l-au închis şi românii, care, în
relaţia cu el, şi-au dovedit cu prisosinţă aşa-zisul respect pentru
valori, iar cine va voi să facă vreo comparaţie va descoperi că nu
suntem departe nici de moravurile de atunci şi nici de precara igienă.
Mai mult, se va convinge că salvarea este una singură, cea brodată pe
steagul inscripţionat de „domnişoarele române“. În imperiu sau în patria
mamă, în închisori sau în libertate, Slavici, admiratorul necondiţionat
al lui Confucius, a rămas el însuşi având o tărie sufletească greu de
imaginat şi o ştiinţă de a privi lucrurile de la o altă altitudine
intelectuală şi morală, inaccesibilă celor mai mulţi dintre cei puţini.
La Văcăreşti, cum povestea Arghezi, când a venit vremea eliberării a
făcut o cerere la comandantul închisorii să mai rămână câteva zile
pentru că nu-şi terminase o nuvelă. Prin nu ştiu ce asociaţie, poate
pentru că e vorba de destin în viaţa unor ţări, dar şi a unor oameni,
îmi vine în minte o concluzie a lui Carlos Fuentes după ce a citit un
strălucit eseu al Simonei Weil despre Iliada lui Homer: „Nimeni nu e la
adăpost în faţa destinului său. Niciodată să nu priveşti cu admiraţie
puterea, să nu-ţi urăşti duşmanul şi nici să nu dispreţuieşti pe cel
aflat în suferinţă“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu