„Niciodată toamna nu
fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros
de moarte.“
Tudor Arghezi
Într-un spaţiu terorizat de slugi şi de slugile slugilor, în care
nimicurile, bârfa măruntă şi infantilismul politic sunt însoţite de câte
o proteză de genul „senzaţional“, „excepţional“, „inedit“ etc., n-a mai
rămas
niciun locşor pentru spirit, încât fiecare zi pare un elogiu adus
prostiei şi umilinţei. Efortul de desprindere de acest univers primitiv
creat de modul nostru de a face politică este infinit mai dificil decât
încleştarea de odinioară cu cenzura comunistă şi cu lumea clădită pe
puţina imaginaţie a activiştilor de atunci.
Toate se repetă la nivelul cel mai de jos, doar toamnele, cât ar părea
de ciudat, sunt diferite, vin cu noi culori şi cu o tristeţe pe care
doar uriaşa risipă vegetală le pot întreţine. Chiar dacă n-aş avea un
calendar bisericesc, aş şti că se apropie Sfântă Mărie Mare: mi-ar fi
spus-o plopii şi, mai ales, cei câţiva mesteceni din curtea casei pe
care-i privesc deseori cum se grăbesc să anunţe sfârşitul unui anotimp.
Sau pur şi simplu, un sfârşit pe care, sunt convins, niciodată nu voi
avea destule cuvinte să-l descriu. Doar lacrimi involuntare în momentele
în care sentimentele, scăpate de sub control, se apropie de marginile
vieţii. Şi, fără îndoială, muzica. Acum, nu ştiu de ce, îmi vin în minte
câteva pasaje din Simfonia Leningradului de Şostakovici. Nu mă grăbesc
să întreb, şi să mă întreb, dacă va mai exista, şi nu numai pentru
mesteceni, o altă primăvară. Poate că da, poate că nu. Şi, cu toate
astea, deşi ştiu că nu-mi mai foloseşte la nimic, citesc mereu diverse
cărţi de ştiinţă, de psihanaliză mai ales, de parcă aş avea în faţã zeci
de ani şi aş mai aştepta răspunsuri la eternele întrebări fără răspuns.
Citind, simt că provoc viaţa. Sigur, ştiu de unde mi se trage. Cu
aproape o jumătate de veac în urmă, prietenul meu, A.S., îmi povestea
despre închisorile prin care a trecut şi despre lecţiile ţinute cu
rândul în celulă de către deţinuţi, marea majoritate fiind intelectuali
de rasă. Douăzeci şi cinci de deţinuţi goi, torturaţi de căldură,
într-un spaţiu sufocant. Pe o bucată de sticlă acoperită cu o peliculă
foarte fină de săpun, scria cu un vârf de chibrit un dicţionar
român-italian. Un singur puşcăriaş nu era atent: un cunoscut critic şi
istoric literar, G.I., care învăţa cu sârguinţă limba lui Lenin şi a lui
Stalin. Aşa cum se va dovedi mai târziu, omul avea un desebit simţ al
viitorului imediat. Probabil că am mai vorbit despre asta, dar dacă mă
repet este pentru că întâmplările povestite şi răspovestite, frazele
care mă urmăresc mereu subliniază importanţa pe care le-o acordasem
pentru înţelegerea unor lucruri sau a unor decizii. „Te-ai întrebat
vreodată despre ce ai putea vorbi cincizeci de minute, neîntrerupt, fără
nicio bibliografie ajutătoare, şi să fii totuşi bine documentat, să
rămâi captivant, proaspăt, şi să menţii interesul unor oameni
neinformaţi pe deplin?“ Întrebarea lui A.S. m-a urmărit neîncetat. Nu mă
obseda gândul că aş putea să fiu băgat la închisoare, dar nici nu-l
excludeam categoric. Cu puţin timp în urmă, am zăbovit asupra unor
cânturi amăgitoare ale unui mare maestru zen, Yoka Daishi, care pot ţine
loc de răspuns – unul dintre răspunsurile posibile care, odată cu
trecerea timpului, devin tot mai dureroase: „Trebuie să trăim de multe
ori / şi să murim de multe ori, / viaţă şi moarte se succed / Neîncetat
în veşnicie“. Deocamdată pot să admit, dar nu reuşesc să simt veşnicia,
ci, din plin, până la lacrimi, risipa de frunze galbene şi maronii,
moartea vegetală pe care, cu ani în urmă, o întâlnisem în Polonia şi în
Canada. Străbătând nesfârşitele păduri de mesteceni, intrasem parcă în
moartea care consimţise să-mi arate una dintre numeroasele şi
enigmaticele ei feţe. Privind în urmă, la cânturile lui Yoka Daishi, mă
încearcă un sentiment ciudat: că am murit de mai multe ori decât am
trăit şi, dacă n-am reuşit să simt veşnicia, m-am pomenit căutând în
memoria-mi încă vie, neobosită, viaţa aşa cum a fost. Am nevoie de
sprijinul ei, de amintirea ei pentru a nu mă preda. Şi, mi-e tot mai
limpede că, oricât aş căuta în trecut, sunt împăcat cu mine, nu mi-e
ruşine de ceea ce am făcut, dar mă îndurerează să văd ce s-a ales din
această ţară căzută pe mâna diletanţilor, golanilor şi mai ales a
slugilor. Mi-aş dori din toată inima să n-am dreptate, să mă înşel, dar,
sunt convins că pe parcursul vieţii mele nu mi-e dată această bucurie.
Nu am avut obiceiul să privesc în urmă, dar sunt momente în care
deziluzia şi durerea nu mai pot fi stăpânite, mai ales când vezi că
şansele pe care ni le-a oferit istoria le-am ratat pe toate. Şi de data
asta! Căci şi de data asta, criza de bărbaţi se face mai simţită ca
oricând. Otgonul cu care e cusută democraţia noastră se vede de pe lună,
dar toţi mimează libertatea, democraţia şi, fireşte, mândria de a fi
europeni. În realitate, continuăm să trăim în plin băsism. Un fel de
Băseland – Bassland under Dambovitza –, fără Băsescu, dar cu
instituţiile gândite şi create de el în plină funcţionare. Dacă îşi
păstra ritmul, D.N.A. ar fi trebuit să ajungă la pilonii băsismului, la
cei pentru care milioanele de euro nu erau, ca pentru noi, din domeniul
S.F.-ului, dar tot aceştia l-au ridicat în şa şi pe succesor, drept
pentru care ciocurile s-au făcut foarte mici şi a sporit interesul
pentru guvizi, rechinilor şi balenelor ucigaşe rămânându-le mările şi
oceanele planetei. „Pe vremuri se glumea pe seama nemţilor din Germania
Democrată, pentru că ei au reuşit să construiască până şi socialismul,
în vreme ce noi le-am transformat pe toate după chipul şi asemănarea
noastră: nici comunismul n-a fost comunism, după cum nici ceea ce trăim
acum nu are nicio legătură cu democraţia.“ Vilele lui Ceauşescu
răspândite peste tot au acelaşi regim, clasa muncitoare prin
reprezentantul ei le-a predat clasei capitaliste prin reprezentantul ei
susţinut cu vehemenţă de un partid, care, aşa cum a dovedit până în
acest moment, nu gândeşte, ci se răzgândeşte. Un partid-mop care îşi
asumă erorile pe care nu le-a făcut şi fuge cât îl ţine respiraţia de o
justiţie, care, când vrea, mimează orbirea. Oricum, nu ştiu cum se face
că cei ce ne aleg liderii, fie cunosc psihologia locului, fie, din
inerţie, nu se pot îndepărta de reţetele Răposatului: astfel încât
liderii noştri vor totul, nu dau nimic în schimb, dar trebuie să le fim
recunoscători că au acceptat să ne conducă. O singură noutate apărută
odată cu Revoluţia: s-au obişnuit să spună foarte repede yes sau chiar
da la ordinele care li se dau, călăuzindu-se după vorba strămoşească:
„Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă!“ Tipicul ordinelor e simplu: ce-i
bun pentru poporul român nu poate fi bun pentru F.M.I. şi pentru alte
instituiţii asemănătoare din alte părţi ale lumii. Cine a urmărit cu
atenţie invenţiile „legislative“ din ultimul timp va descoperi, cred, că
devenim un fel de laborator experimental pentru democraţia europeană
care şi-a dovedit total eficienţa imediat după referendumul de la noi:
Ce dacă au votat atâţia? Un fel de: Câte divizii are Papa? cum s-a
interesat odinioară Iosif Visarionovici. Dar, mergând mai departe cu
imaginaţia, nu e greu de presupus că, după asemenea ordine, n-ar mai
urma decât uniformele, culorile depinzând de gusturile supracomitetelor
şi supercomisiilor care vor continua să se creeze, roşul şi brunul fiind
excluse pentru că şi-au epuizat credibilitatea în istoria veacului
trecut. Dar şi portocaliul este de tristă amintire. Desigur,
experimentale şi uniformele. La început, pentru Parlament şi Guvern,
apoi pentru restul muritorilor. Spun asta gândindu-mă la ultima creaţie a
gândirii europene, care, chiar dacă nu se potriveşte cu Constituţia
ţărişoarei noastre, ea există: Comitetul Naţional pentru Supraveghere
Macroprudenţială a cărei deviză, după cum am înţeles, este: „execuţi sau
explici!“. Până în acest moment existau numai supraveghetorii care, se
vede, nu erau şi macroprudenţi! Sunt convins că doar prestigiul
Guvernatorului Mugur Isărescu o scuteşte de comentariile cele mai acide
legate de legalitate şi funcţionare. Ei, precum pe vremea Răposatului,
dau „indicăţii“, dar în faţa D.N.A. şi a tuturor instituţiilor de
control este vinovat doar cel ce a semnat. Parlamentul, scos de pe fir,
nu este nici măcar aşa cum se spunea pe vremuri, un spaţiu de făcut
gimnastică la locul de muncă, deoarece în cele treizeci şi nouă de zile
pe an cât sunt împreună parlamentarii, n-au timp să înveţe toate
mişcările. Important este că ştiu să-şi aprecieze munca: în lei sau în
euro. Căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine! În Constituţia
viitoare, peste nişte ani sau chiar decenii, dacă înţelepţii naţiei vor
decide că mai este necesară o asemenea creaţie juridică, vor trebui să
se pronunţe dacă mai sunt utile parlamentul, partidele şi alte
instituţii care pot avea păreri proprii. Şi, pentru că nu ne putem
îndepărta prea mult de vechiul mod de a gândi şi acţiona, îmi vine în
minte ultima lege promulgată de preşedinte: 217/2015 care condamă
legionarismul, fascismul, xenofobia etc., precum şi doctrinele care stau
la baza mişcărilor pomenite. Nu m-am aşteptat ca din enumerare să
lipsească tocmai comunismul, dar nu m-am mirat prea mult căci legea
exprimă nivelul cultural al legiuitorilor. Ex nihilo nihil, ar fi spus
un strămoş căruia îi lipseau din vocabular cuvinte ca brânză, mânză,
varză, viezure etc. Nu vreau să fiu acuzat de neseriozitate, dar,
involuntar, legea mi-a amintit de o glumă veche în care un ardelean
urmăreşte intrigat un neamţ care nu contenea să facă flotări. După ce se
satură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe
umăr: „Domnule, muierea a plecat demult!“ La fel ca fasciştii,
legionarii şi chiar comuniştii. Au rămas pe baricade doar anticomuniştii
până îşi vor găsi servicii mai stabile. Mă gândesc şi la ultimul
torţionar, Vişinescu, adică tot ce a mai rămas din criminalii
Securităţii. Din păcate, luată în serios, legea aduce atingere
libertăţii de gândire şi de exprimare, interzice cunoaşterea reală a
istoriei şi a culturii noastre. Şi, inevitabil, atrage după sine liste
cu cărţi interzise şi cu autori interzişi, cu fonduri speciale în
biblioteci etc. Ultima listă cu cărţi şi autori interzişi a apărut în
1988, listă pe care am avut onoarea să-mi găsesc, a doua oară interzis,
romanul meu de debut, Absenţii. Cum, de altfel, s-a demonstrat după
Revoluţie, specialişti în interziceri, minimalizări şi denunţuri avem
suficienţi. Din păcate, sunt tot mai puţini cei ce citesc cu seriozitate
cărţile şi nu le judecă precum în neuitatul ev comunist prin lentile
politice. Într-un moment în care incultura, lipsa de educaţie,
analfabetismul şi mârlănia ating procente îngrijorătoare, nu ne mai
lipsea decât o asemenea lege, care, oricât ar părea de ciudat, ar putea
să stârnească imprevizibile curiozităţi şi reacţii, deşi este la
îndemâna oricui să observe că nu se respectă nici Constituţia, nici
istoria, nici biserica, nici pământul pe care ne-am născut. Iarăşi şi
iarăşi îmi vine în minte profeţia lui Caragiale pe care, demult, am
găsit-o în Memoriile lui Slavici: „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că
niciodată nu vom fi altfel.“ Şi când n-ai niciun motiv să-l contrazici
pe scriitor, durerea îmbracă fără să vrei chipul toamnei, mai ales că
noi, singuri şi nesiliţi de nimeni, ne-am ales călăii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu