De la ceea ce am postat aici nu am mai scris nimic. Până acum. Din mai multe motive.
În primul rând nu am vrut să scriu „la cald”, adică la nervi. Căci nu știu ce ar fi ieșit. Mai mult ca sigur ar fi ieșit scântei și ceva în plus. În al doilea rând am vrut să se mai adune lucruri, evenimente și să se sedimenteze frumos.
Prima reacție când am citit hârtia din plic a fost de nedumerire, de furie, de frustrare. Mă gândeam cine a scris acele două „adrese”? Si de ce a durat atâtea zile până am fost chemată la comisia de disciplină? Și ce putea să fie atât de grav de s-a ajuns până aici?
În prealabil am angajat un avocat și i-am explicat toate bănuielile mele. A acceptat să mă ajute, dar mi-a propus să cer o amânare, din motive obiective.
În ziua stabilită m-am prezentat la comisie și am cerut o amânare până în cea mai apropiată zi posibilă. Apoi mi s-au arătat cele două plângeri pe baza cărora fusesem citată la comisie. Am recunoscut imediat scrisul de pe fiecare dintre cele două: unul al domnului asistent S. V., celălalt al doamnei asistente I. S., ambii asistenți cu care lucrez de ceva ani buni.
Cu S. V. avusesem o altercație încă din august. Am povestit circumstanțele aici. El a fost desemnat să mă înlocuiască la evenimentul la care urma să asigur asistența medicală împreună cu o colegă asistentă medicală mai nouă, dar din cauza accidentării suferite de tatăl meu a trebuit să cer să fiu înlocuită. Încă de atunci nu m-a iertat; era ferm convins că nu voisem să merg și pretextasem o scuză de moment să fiu înlocuită. Ceea ce nu era adevărat, dar nici nu a vrut să asculte. Chiar de la începutul anului școlar mi-a spus că i se propusese să-mi facă referat (reclamație), dar că a refuzat, ca să îl citez direct, să „scoată castanele altora din foc cu mâinile lui”. Ceea ce a și făcut până la urmă, dovedind o lipsă crasă de caracter.
Cu I. S. am avut altercația prin sms-uri pe care am povestit-o aici. Recitind mesajele am constatat că s-a ținut de cuvânt când a scris: „E treaba d-voastră... O să răspundeți personal” și: „Faceți cum vreți dar să nu regretați mai târziu!!!”. Este drept că nu regret nimic. Nici că am fost tracasată fie și doar de ideea de a mi se aduce niște acuze, mai mult sau mai puțin fondate, ca să nu spun că unele sunt chiar ca niște mofturi de copii râzgâiați. Nici că mi s-a tăiat din salariu o sumă destul de mare, aproape 20%; în fond am avut și eu partea mea de vină. Nici că, deși mă susțin necondiționat când suntem între noi, nici un coleg asistent nu are curajul să mă susțină pe față, de teama unor sancțiuni din partea șefilor. În fond este extrem de greu să îți pierzi locul de muncă dintr-o prostie și să faci eforturi să îți găsești și să te adaptezi la un loc de muncă nou.
Audierea a fost... dură. Deși am pornit cu ideea de a mă ține tare pe poziție, m-am simțit copleșită. Eram în evidentă minoritate: 3 contra 2, ba chiar 3 contra 1 dacă țin cont că am vorbit mai mult eu. Plus că mi s-au pus în față „dovezi” interpretabile, căci convorbirea pe care eu o știam purtată cu I. S. s-a spus că o purtasem cu S. V. De fapt aveam să aflu motivul abia ieri: I. S. redirecționase convorbirea dintre noi două către S. V., de pe telefonul căruia fuseseră puse mesajele la dispoziția comisiei. O altă lașitate, după părerea mea, căci totul a fost o minciună prin denaturarea adevărului. Dar eu nu aveam cum să demonstrez asta în acel moment.
Mărturisesc că am avut senzația că mă lupt cu morile de vânt. Mărturisesc că am avut mereu senzația că mă izbesc ca de un zid atunci când cer ceva din partea anumitor persoane, fie ajutor, fie informații. Nu generalizez, dar mi se întâmplă în mod nedrept tocmai când mi-e lumea mai dragă și când nu am chef de stres, de cearta, de dispute, de discuții în contradictoriu.
Și mai mărturisesc ceva. Oricum s-ar termina povestea aceasta simt că este doar începutul unei serii întregi de povești urâte pe care tot noi le provocăm, tocmai pentru că refuzăm să privim în față realitatea și s-o acceptăm. Și uităm să mai acceptăm ceva: să ne apărăm pe noi înșine apărându-i pe cei de lângă noi.
Mi-e
greu să scriu aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că odată ce pui negru
pe alb un gând sau un sentiment negativ parcă devine instant real.
