Somnul raţiunii naşte monştri. Sau poate nu?

Ieri am venit de la programul de la job puțin cam „întoarsă”, indispusă chipurile. Fusese o zi ce se voia obișnuită, cu excepția unui singur aspect. Dar dacă mă gândesc mai bine, acest aspect ar putea deveni obișnuință, așa că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că s-ar mai putea să se mai petreacă astfel de evenimente aparent, dacă nu neplăcute sau inoportune, cel puțin evitabile, în cazul în care vrem cu tot dinadinsul să nu fim scoși din zona de confort. Sau așa credem noi...
Ce s-a întâmplat de fapt? Dimineață ajung la cabinet ca de obicei. Completez hârtiile găsite pe birou, semnez și parafez tot ce am găsit pe masă. Cum nu era prea mult, termin în doar câteva minute. Cum era liniște și nu aveam, momentan, nimic special de făcut, ca să nu trăiesc cu impresia că stau degeaba, am scos din geantă un manual de limbă engleza, de dificultate mică spre medie, pe care pusesem mâna tocmai ca să încep să mă refamiliarizez cu limbile străine învățate în școală, pornind de la lucrurile elementare. Caut pe smartphone ceva muzică, dau sonorul aproape în surdină ca să aud, pe cât posibil, doar eu, și încep să parcurg cartea, filă cu filă și lecție cu lecție, cu pixul în mână și foaia de hârtie alba în față. Bineînțeles că ideea era că, dacă s-ar fi ivit ceva de făcut, să întrerup ceea ce făceam până atunci, recte muzica și studiul lejer al limbii engleze, și mi-aș fi intrat în rolul de medic.
În fond, pentru un medic nu este nicidecum deplasat să se apuce să învețe limbi străine și să își perfecționeze cunoștințele în acest domeniu. Oricând abilitatea de a înțelege și de a se face înțeles într-o limbă de circulație internațională poate fi extrem de utilă pentru comunicare și pentru documentarea și informarea profesională. Așa că nu vedeam de ce să mă feresc să fiu văzută de ceilalți din jur citind o carte într-o limbă străină, din orice domeniu ar fi aceasta.
La un moment dat, uitându-mă cu coada ochiului spre asistentul meu, S., mi s-a părut ceva curios la el, deși nu anormal sau ieșit cu totul din comun. El care, de obicei, nu avea stare să lucreze ceva timp mai îndelungat în cabinet, la birou sau nu, de data aceasta nu a ieșit prea des din cabinet ceva mai mult decât de obicei. Ei bine, mi-am spus, acum și-a găsit omul timp să își facă ordine prin dulapuri și prin gențile de medicamente, verificând, aranjând, sortând, eventual aruncând ce nu mai era util și necesar. Mi-am spus că oricum acest lucru trebuia să îl facă odată și odată și în mod periodic, indiferent dacă eram împreună sau nu în cabinet. Pe moment am pus acest aspect pe seama faptului că tot aștepta să refacă niște hârtii necesare unității de învățământ împreună cu administratoarea școlii, așa că a profitat de situație. Numai că... Surpriză...
La un moment dat se deschide brusc ușa cabinetului și intră furtunos în cabinet... șefa noastră de la asistența socială. Instinctiv am simțit că mi se cam face pielea de găină și mă ia cu furnicături. Asta din mai multe motive posibile. Unul ar fi surpriza... Nu prea aveam ocazia să vină cineva din conducere pe la cabinete, mai ales cineva mai sus pus pe scara ierarhică, decât doar dacă ar fi apărut ceva deosebit. Deși era dreptul domniei sale să ne controleze dacă suntem la program, mi se părea cam greu să își găsească timp în orice clipă pentru acest lucru, dat fiind că problemele de serviciu la acest nivel nu prea permit suficient timp disponibil pentru un drum dus-întors până la oricare dintre cabinetele școlare doar ca să vezi dacă personalul ce lucrează acolo este prezent la program. Doar dacă... cineva, pe post de „informator”, îi sesizează ceva care să justifice deplasarea în cauză. Sau doar dacă avea ceva neapărat și în mod expres de discutat cu persoanele în cauză, de verificat sau de comunicat ceva anume. Un alt motiv ar fi fost ceva mai personal, mai precis o ușoară antipatie pe care o simt față de dumneaei ca și om sau, mai bine spus, faptul că nu văd rostul unor reacții comportamentale pe care le are față de mine în unele momente și situații, când ar putea să se comporte mai destins și mai lejer, ca de la om la om.
Am rămas calmă, cel puțin ca și aparență. Primul gest a fost să închid muzica de pe smartphone. Din politețe. Și tot din politețe am închis cartea cu foile de hârtie și pixul între foile ei, deși nu vedeam nici o greșeală în faptul că citeam ceva, în condițiile în care momentan nu eram prinsă în alte activități fie ele activități curente sau activități desfășurate în regim de urgență. Prima ei privire, odată intrată în cabinet, a fost îndreptată spre mine. Si spre mine a adresat doar doua întrebări. Prima a fost ceva de genul: „Butonați telefonul în timpul programului? Hmmm...” Nu am răspuns nimic, făcându-mă că nu am perceput aluzia. În fond, primul gest normal atunci când se apropie un șef de tine sau trebuie să mergi să discuți în public despre o temă anume, chiar dacă sau mai ales dacă ai telefonul mobil asupra ta, să te asiguri că nu deranjează cu nici un sunet. Așa că închizi eventualele aplicații deschise și fie închizi telefonul cu totul sau închizi doar sonorul sau îl dai la minimum posibil. Este un gest de politețe și de minim bun-simț care poate fi și chiar este înțeles de persoanele din jur. Iar a doua reacție a fost față de cartea de pe masă din fața mea. „Carte de engleză?”... La care, gândindu-mă care ar fi problema cărții, am dat prima replică ce mi-a venit în minte: „Păi nu trebuie să folosim timpul în mod eficient?” Cred că nu se aștepta la astfel de reacție din partea mea, căci a schimbat câteva cuvinte cu S. și a ieșit la fel de furtunos din cabinet.
După câteva minute de așteptare, având siguranța că a plecat, m-am întors la treburile mele. Deși păstram aparența calmului, nu pot spune că nu eram ușor întoarsă pe dos. Dar mi-am văzut de treabă ca să scap de tensiune. La un moment dat i-am aruncat lui S. câteva vorbe ca așa dintr-o doară: „Bine că erai și tu în cabinet. Dacă erai plecat cu treburile tale, prin spital sau oriunde în altă parte, trebuia să improvizez cumva ceva....” Erau vorbe aruncate ca la întâmplare, dar totuși cu țintă. Știam că mai pleca, cu încuviințarea mea tacită, să își mai rezolve câte vreo problemă. Nu eram absurdă totuși să nu îi permit aceste lucruri atâta vreme cât revenea repede și prompt la o nevoie.
Plecând acasă, l-am întrebat: „Domnișoara (șefa) a avut ceva anume să vorbească cu tine?” „Nu, nimic deosebit”, a răspuns, ridicând din umeri. „În fond este dreptul dumneaei să ne verifice dacă suntem la program. Doar are informatorii ei....” „Normal!” am răspuns și am plecat, gândindu-mă că uneori „gura păcătosului adevăr grăiește”...
Acasă am scris un advertorial pe blog pentru o competiție de blogging. Apoi m-am lăsat în voia relaxării, cu rebus și privit la televizor. Am mai intrat online pentru lecturi diverse și pentru convorbiri cu prietenii. Și pentru a prelua un guest post din presa locală pe propriul meu blog. Îl citisem și rezonasem oarecum cu ideile din acel articol, mai ales ținând cont de starea mea psihică de la acel moment.
Până spre finalul zilei am fost indispusă. În fond nu aveam de ce, dar.... asta era. Și apoi, discutând cu un prieten, m-am gândit că nu are sens să mă zbucium. Ca să mă liniștească, prietenul meu m-a luat cu calm... „Uite, să o luăm altfel. Te întreb ceva. Să presupunem că ai o boală incurabilă și oricum ai avea doar câteva luni de trăit. Ce ai face în timpul ce ți-a rămas la dispoziție?” „Păi primul lucru ar fi să îmi ușurez suferința și să îmi asigur un minim de confort”... „Nu un minim de confort, ci TOT confortul de care ai nevoie. Pentru că nu mai ai nimic de pierdut. Așa trebuie să te gândești să trăiești în continuare. Ca și cum nu ai avea nimic de pierdut. Asta este viața, dură. Stai cât poți în banca ta, acționează conform regulamentului, ca să nu pici în lațul aruncat în direcția ta, așteaptă greșeala făcută de ceilalți din jurul tău și profită de ea, întorcând-o în favoarea ta.”
Prietenul meu a avut dreptate în acest caz. Și în multe altele... În fond, loviturile încasate de la viață și de la cei din jur nu avem cum să le oprim sau să le ocolim. Singurul lucru pe care îl putem face este să parăm fiecare lovitură în mod inteligent, ca într-un duel. Nu este nevoie să fim campioni la scrimă sau la arte marțiale ca să știm să ne apărăm de loviturile altora. Trebuie să acceptăm că există, că le putem primi oricând și, odată îndreptate spre noi, să le imprimăm un efect de bumerang, deviindu-le mișcarea dinspre noi spre orice direcție lipsita de pericole pentru alții sau, în cazuri extreme, înapoi spre cel sau cei care le-au lansat.
Cu siguranță vor mai fi și alte episoade mai puțin plăcute în viață. Cu siguranță nu avem cum să schimbăm prostia, răutatea și nemernicia celorlalți. Atâta vreme cât respectăm regulamentul jocului și al luptei dure care se numește pur și simplu VIAȚĂ, nimeni nu va avea curajul nebunesc să ne atace mișelește prin lovituri nepermise și să ne înlăture de pe drumul nostru prin viață. Și asta pentru că, vrem sau nu vrem, viața va merge mereu înainte,