Bullying? Hărțuire? (II)

Să continuăm povestirea din postarea anterioară...
În mod obișnuit, concediul de odihnă îl luăm cu toții cei angajați în rețeaua de medicină școlară în timpul verii, când elevii sunt în vacanța mare și nu este activitate în școli. Numai că în ultimii trei ani am fost solicitați în timpul verii să asigurăm asistența medicală la punctul de prim ajutor din Ștrandul Municipal, din zona piscinelor. M-am conformat. Aș fi mers să asigur primul ajutor și la punctele organizate în perioadele de caniculă. Nu era nici o problemă pentru mine. Tocmai de aceea am fost rugați să ne luăm concediul de odihnă fragmentat, tocmai pentru a asigura un echilibru între zilele petrecute la punctul de prim ajutor din ștrand.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici. Colegii asistenți au fost solicitați să participe și la evenimentele organizate de primărie: competiții sportive, chiar când nu participau elevii noștri din școli, în timpul organizării bâlciului anual sau a revelionului din zona centrală a orașului, a altor evenimente. Și asta „pro bono”, adică fără plată suplimentară, ci cu acordarea de zile libere. Prima perioadă de concediu am luat-o în a doua jumătate a lunii iulie, urmând ca a doua parte a concediului să o efectuez în perioada 12-31 august.
Marți, 6 august, am fost sunată și solicitată să asigur asistența medicală la evenimentul Kultfest 2019, care se desfășura pe stadion în perioada 9-11 august, și asta doar în ultima zi, duminică 11 august, între orele 11 și 23. Nu singură, ci împreună cu o asistentă. Inițial nu am zis nu, căci oficial nu eram în concediu. Mi s-a atras atenția să vin și cu o trusă de prim ajutor. Pe care, a doua zi, am cerut să mi se dea, căci nu mi se părea corect să iau materiale și medicamente din cabinetul medical școlar, deși toate acestea erau furnizate tot de către asistența socială aflată în subordinea primăriei. Pur și simplu nu vroiam să schimb destinația de folosire a acestora. Rezultatul? Scandal. Mi s-a spus că în fond nu luam „de la gura copiilor” acea trusă de prim ajutor și că la salariul mare pe care îl aveam.... Ce anume vroia să spună aceeași domnișoară directoare? Că la salariul meu fabulos trebuia să vin cu trusa de prim ajutor cumpărată din banii mei?
În final rămăsesem să ajung la stadion duminică 11 august spre ora 10.50. Repet: duminică 11 august. Și, nota bene, de luni 12 august intram din nou în concediu. Lucru care m-ar fi putut încurca în condițiile în care aș fi putut „cupla” weekend-ul cu zilele de concediu pentru a pleca din localitate la tratament, de pildă. Dar parcă discuția cu domnișoara directoare, care m-a întors puțin pe dos, a fost de prost augur.
Astfel, miercuri 7 august, după discuția aprinsă telefonică cu domnișoara directoare, pe la ora prânzului, tatăl meu, un om de 76 de ani, hipertensiv și reumatic, se întoarce de la cumpărături. Era o zi destul de călduroasă care îl putea suprasolicita, crescându-i tensiunea. La intrarea în casă am avut senzația că s-ar fi împiedicat. Explicabilă situația prin faptul că pe hol putea fi întuneric. Apoi, înainte de a se dezbrăca, s-a grăbit spre toaletă pentru necesitățile fiziologice. Firește că l-am lăsat să își rezolve singur problemele. Numai că la câteva minute mă strigă de pe hol cu voce tremurândă. M-am speriat, crezând că i s-a făcut rău. Abia se ținea pe picioare, sprijinându-se cu greu de pereți. După care, în secundele următoare, a alunecat „în spagat” pe podea, cu laba piciorului întoarsă. Atât a apucat să strige: „Cred că piciorul este rupt!!!”
Am încercat să îl ridic. Sau să îl ajut/îndrum să se ridice singur sau măcar să ajungă târâș până la cel mai apropiat pat, de unde s-ar fi putut ridica pe pat. Nu a reușit. I-am scos pantofii din picioare. Nu a dat semne că durerea ar fi fost imposibilă, deci glezna nu era ruptă ci doar scrântită. O simplă entorsă. Dar durerea era mare. I-am scos șosetele, picioarele erau deja umflate de căldură. Apoi i-am scos pantalonii care deja îl incomodau la mișcări. În acel moment mă gândeam că în acele clipe, în acele condiții, putea să intre în șoc de durere și spaimă, putea să facă infarct sau accident vascular cerebral din cauza durerii. Sau să se lovească cu capul de ceva dur. Dacă rămânea in viață, putea rămâne neom, infirm, dependent de îngrijirile altuia. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Doar că de durere și spaimă se scăpase pe el. S-a târât, Dumnezeu știe cum, până în baie, pe gresie, așa culcat cum încă era. Ideea era să se spele cu dușul așa, pe gresie. I-am scos și restul de haine, implicit chiloții și bluza tip tricou, apoi am pus dușul pe el. Apoi, în pielea goală cum era, a început drumul lung, târâș, de-a lungul întregului hol, până în dormitorul său. Am încercat să îl sprijin cum se putea, căci nu aveam cum să îl ridic. În final, după trei ore de la căzătura nenorocită care i-a betegit glezna, am reușit să îl ridic pe pat. Efortul depus și durerea îi puteau fi fatale.
În acel moment nu se mai putea pune problema să îl las singur în casă. Nu se putea mișca și îi erau necesare câteva zile bune de repaus. Și, explicabil sau nu, nu am reușit să comunic șefilor că nu mai pot merge pe stadion duminică. Abia a doua zi, joi după amiază, am fost contactată să mi se spună ca a doua zi să trec să semnez niște formulare necesare pentru a merge la stadion duminică. Cu scuzele de rigoare am spus că nu mai pot merge, povestind ce se întâmplase. Prima întrebare din partea șefei a fost: „De ce nu mi-ați spus din vreme că nu mai puteți merge?” Nu, nu a întrebat dacă suntem bine, dacă avem nevoie de ceva. A întrebat de ce nu am spus din timp de ce nu mai pot merge. „Pentru Dumnezeu! Ieri s-a întâmplat. În cel mai bun caz aș fi reușit să comunic de dimineață, adică acum câteva ore. Cu ce v-ar fi ajutat?”
În fine, am ajuns la o înțelegere. Am fost înlocuită la stadion de asistentul meu de la liceu. Dar în urmă domnișoara directoare a sosit la aceeași școală la care fusesem azi, intrând în cabinet și vrând să demonstreze că nu mă duc la serviciu. Nu am avut puterea să ripostez. Sănătatea tatălui meu era mai importantă în acel moment. Timp de două zile a stat în repaus la pat, abia sâmbătă și duminică începând să meargă mai ușor doar prin casă. Doar luni, după patru zile în care abia a reușit să se deplaseze prin casă, a reușit să iasă afară doar până la colțul străzii.
Episodul a trecut cu bine, dar se pare că fantomele răului încă mai bântuie prin viața mea. Din ce în ce mai mult. Acum apar în ochii șefei ca o mincinoasă cu mintea odihnită de atâta nemuncă. Ceea ce este perfect adevărat doar în ochii dumneaei...