COALITIE LA DNA IMPOTRIVA LUI PONTA – 90 de procurori sar in apararea lui Jean Uncheselu, pe care premierul Ponta l-a acuzat de lipsa de profesionalism: „Afirmatiile denigratoare afecteaza reputatia profesionala a procurorului... Pun la indoiala obiectivitatea cu care sunt instrumentate dosarele si probitatea morala si profesionala a procurorilor”. Evident, CSM nu va indrazni sa nu faca pe plac DNA. Nimeni nu are voie sa vorbeasca de rau procurorii lui Kovesi si sa se apere public de acuzatii

Vineri, 18 septembrie 2015 14:25 | Scris de George TARATA | | |

Magistrati - Dna

Este razboi intre procurorii DNA si premierul Victor Ponta. Adunarea Generala a Directiei Nationale Anticoruptie a sarit, vineri 18 septembrie 2015, in apararea procurorului Jean Uncheselu, care l-a trimis in judecata pe Victor Ponta, si a sesizat CSM pentru a se verifica daca declaratiile premierului la adresa anchetatorului au adus atingere independentei Justitiei. Reactia DNA vine dupa ce, intr-o postare pe Facebook, premierul Ponta a pus la indoiala profesionalismul lui Jean Uncheselu.

Mai exact, Victor Ponta a precizat ca Jean Uncheselu este un procuror total neprofesionalist, care a inventat fapte in dosarul „Turceni-Rovinari”: „Singura problema a tarii este obsesia unui procuror total neprofesionist in a se afirma in cariera inventand si imaginand fapte si situatii neadevarate din urma cu 10 ani”.

Dubla masura

Aceasta a fost declaratia lui Victor Ponta care i-a determinat pe procurorii Codrutei Kovesi sa dea fuguta la CSM si sa ceara sa le fie aparata independenta si reputatia. Si nu exista vreun dubiu ca membrii CSM nu vor face pe placul procurorului DNA si nu il vor infiera la randul lor pe prim-ministrul Romaniei.

Totusi, acest demers, probabil fara precedent, vine sa confirme o realitate existenta in Romania de mai multa vreme. Nimeni nu are voie sa vorbeasca de rau procurorii DNA si nici sa se apere in public. Asta desi inculpatii sunt terfeliti in comunicatele de presa ale DNA, unde, in ciuda precizarilor privind garantarea prezumtiei de nevinovatie, mai ca se dau verdicte categorice, imaginea celor vizati de anchetele parchetului fiind grav afectata si pe termen lung. De altfel, au existat sute de cazuri de oameni acuzati public si oficial de DNA, despre care s-a afirmat ca au comis fel de fel de fapte de coruptie, dar care au sfarsit prin a fi achitati. Nu a existat niciun caz in care procurorii DNA sa isi ceara scuze, in acelasi mod public si oficial. La fel, nu a existat niciun caz in care CSM sa se sesizeze si sa constate cum onoarea si reputatia unor oameni au fost afectate de procurorii DNA, care, iata, sunt sensibili atunci cand li se pune la indoiala profesionalismul sau cand un inculpat se apara in acelasi spatiu public in care sunt lansate acuzatiile la adresa sa de catre parchetul anticoruptie.

Prezentam comunicatul DNA:

„Urmare a unor afirmatii facute in mediul online, la data de 17 septembrie 2015, de catre primul-ministru al Romaniei Ponta Victor-Viorel, dupa emiterea comunicatului de presa nr. 1472/VIII/3 din 17 septembrie 2015, Biroul de Informare si Relatii Publice este abilitat sa transmita urmatoarele:

Primul-ministru al Romaniei Ponta Victor-Viorel, pe un site de socializare a afirmat printre altele ca: "(….) singura problema a tarii este obsesia unui procuror total neprofesionist in a se afirma in cariera inventand si imaginand fapte si situatii neadevarate din urma cu 10 ani!”.

La data de 18 septembrie 2015, in cadrul Adunarii Generale a Procurorilor, constituita la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, in legatura cu propunerile de modificare si completare a Legii 303/2004, privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata, a fost inclus pe ordinea de zi si subiectul privind aceste declaratii lansate in spatiul virtual de catre premierul Romaniei.

Cu aceasta ocazie, prin votul unanim exprimat, cei 90 de procurori prezenti la Adunarea Generala a Directiei Nationale Anticoruptie au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) sa analizeze daca afirmatiile respective sunt de natura sa aduca atingere independentei sistemului judiciar in ansamblul sau. Declaratia respectiva este cu atat mai grava cu cat actele intocmite de procuror sunt supuse verificarii de catre sefii ierarhici, sub aspectul legalitatii si temeiniciei, conform dispozitiilor Codului de Procedura Penala. Astfel, afirmatiile facute de Ponta Victor-Viorel, prin prisma functiei detinute, au un impact deosebit asupra opiniei publice, fiind de natura sa submineze si sa aduca atingere institutiei in care isi desfasoara activitatea procurorul, precum si independentei sistemului judiciar.

In solicitarea adresata CSM, procurorii Directiei Nationale Anticoruptie considera ca afirmatiile denigratoare facute de primul ministru afecteaza reputatia profesionala a procurorului care a instrumentat cauza cat si a procurorilor abilitati sa se pronunte cu privire la legalitatea si temeinicia solutiei dispuse in dosarul respectiv - trimitere in judecata.

Aceste afirmatii pun la indoiala obiectivitatea cu care sunt instrumentate dosarele penale cat si probitatea morala si profesionala a procurorilor care-si desfasoara activitatea in cadrul acestei institutii, ceea ce este de natura sa aduca o grava atingere independentei Directiei Nationale Anticoruptie.

Reamintim ca independenta sistemului judiciar este o consecinta a integritatii profesionale si morale, iar impartialitatea si integritatea sunt atribute ce trebuie garantate conform prevederilor legale”.

Accesari:847

Comentarii

Caz socant de psihiatrie in PNL. Simona Cretu, consilier general

In aceasta dimineata, un soc general a fost generat de afirmatiile unui consilier general PNL in Consiliul General al Municipiului Bucuresti. Simona Cretu a facut cateva declaratii halucinante pentru Ziuanews. Apoi a intrat in direct la Antena 3 si intr-un dialog cu Maria Coman a reusit sa convinga pe toata lumea ca avem de-a face cu un caz de psihiatrie in PNL.
Iata afirmatiile din Ziuanews, urmand ca in scurt timp sa prezint si delirul avut live la Antena 3 de Simona Cretu :
<< “Avem inteligenta analitica si inteligenta emotionala si in asta emotionala… aaa…  si in comunicare in general sunt doua legi, legea atractiei asa universale, pe asta o urmaresc de mult timp cum functioneaza si am stat si am analizat melodiile si ele sunt… aaa… si de aia eu chemam doi iubiti, Silviu si Sorin, pentru ca in momentul in care chemam doar unul, Silviu, nu vedeau ceilalti ca ele sunt gandurile noastre melodiile, pentru ca d-aia apare “call my name” in melodii, zic numele meu si atunci apare melodia mea si la Silviu apareau negri si cei mai mari ca varsta asa si la Sorin apareau tipii cu barba. Si de asta am analizat, am facut o lista cu melodii care apar la fiecare si eu trebuie sa dansez doar pentru unul, adica, sa zic, daca chem pe Silviu, dansez doar pentru Silviu, si e o treapta asa, si in faza de jos sunt emotii negative si in faza de sus sunt emotii pozitive, bine, au conotatie sexuala pentru ca eu chem un iubit, dar in faza de sus e cand iti paraseste prietena si te suna. Eu nu m-am inteles niciodata la faza asta cu Silviu pentru ca mereu ii explicam lucrurile astea si ziceam Sorin si el, cand ziceam Sorin, cadea. Ei, eu il ridicam iar. Si atunci se creeaza energiile astea. Fac chestiile astea ce scriu pe foaie, dar eu trebuie sa dansez… nu, aproape am obosit, am ajuns de m-au obosit, plus ca-l blochez pe Silviu si el nu poate sa ajunga la mine pentru ca eu chem doua fluxuri asa si nu chem unul si de asta am zis, nu stiu o sa mai invat niste oameni, dar i-am chemat pe astia care au mers pe urmele mele si care, cum sa zic, care au inima mai tare si care fac lucrurile, pentru ca ceilalti nu prea pricep si zic ca nu faci, dar eu explic la multi oameni, dar, nu, sa-mi spuna mie ca nu fac eu. Si in general despre asta e vorba, despre chestiile astea”.
La inceputul conversatiei, inainte de a raspunde la prima intrebare, Simona Cretu a spus ca ea scrie pe foaie ca DNA ancheteaza si apoi procurorii asta au facut. In cazul lui Sorin Oprescu, rugata sa explice exact ce a vrut sa spuna, consiliera generala a raspuns:
“Da, e o schema “win-win” si “win-lose”, adica la win-lose, fac win-lose, sa zica de Oprescu, dau exemplu ca toti il iau pe el, domne, nu face, nu nu stiu ce, eh, in momentul asta e win-lose, ca eu castig, dar tu pierzi, adica stiu eu ca tu nu esti in stare de nimic. Eh, daca tu trimiti mesajul pe win-lose, nu-ti primeste, nu ti-l face, adica relatia e tensionata, e NOT OK si chit ca zici DNA ancheteaza tu poate nu vrei sa-i faci bine lui si e tensionata relatia si nu merge pe win-lose, deci nu poti sa trimiti mesajele si pe win-win adica trebuie sa apreciezi ce face, ce proiecte bune de infrastructura face, e apreciat de angajati, nu stiu ce, apoi zici DNA ancheteaza, apreciezi implicarea, asa, impreuna combatem coruptia. Ca in schema, asa. Uneori incerc sa le fac sa iasa fara sa scriu, sa le fac sa iasa in toate felurile, caut metode, asa. Cam despre asta e vorba, asa. Voiam sa vada oamenii ca e o schema si, efectiv, melodiile au niste… Deci Sorin, de exemplu, era mereu Enrique, adica eu cand il chemam pe el aparea mereu Enrique, la Silviu nu era niciodata Enrique si sunt niste cantareti pe care-i vezi cand te gandesti la numele lui, deci zic Sorin, pac, ii apare melodia. Bine, sunt multe chestii si de asta”.>>
AICI INREGISTRAREA CU DIALOGUL SOCANT MARIA COMAN-SIMONA CRETU :
http://www.antena3.ro/actualitate/o-consiliera-din-primarie-declaratii-socante-despre-sorin-oprescu-311952.html

160 milioane euro de la stat pentru mituitorul Elenei Udrea

Autor: Ion Alexandru 04 Sep 2015 - 10:34

Compania afaceristului Adrian Gărdean, implicat în dosarul „Gala Bute”, acuzat de mituirea mai multor funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, inclusiv a Elenei Udrea, a încasat contracte de la stat în valoare de peste 160 de milioane de euro. Asta, în perioada în care PDL sa aflat la guvernare.

Interesant este că Termogaz Company SA Haţeg, firma lui Gărdean, a derulat în mod direct cu Compania Naţională de Investiţii contracte de doar 8,11 milioane de euro, majoritatea acestora fiind încheiate pe vremea când ministerul a fost condus de Laszlo Borbely şi de Vasile Blaga.

Ulterior, odată cu demararea programului „Schi în România”, compania a încheiat contracte cu Primăriile Cavnic, Lupeni şi Borsec, pentru construcţia şi amenajarea de pârtii de schi, pentru plata cărora unităţile administrativteritoriale în cauză au cerut deblocarea fondurilor de la ministerul Elenei Udrea.

Aici apare acuzaţia procurorilor DNA, legată de existenţa comisionului de 10% din valoarea facturată. Deşi dosarul a ajuns în instanţă, până în prezent nu există indicii potrivit cărora procurorii au demarat cercetări cu privire la toate contractele încheiate de Termogaz Company cu statul, pentru a stabili dacă nu cumva metoda comisionului a funcţionat în toate cazurile.

Trei acuzaţii extrem de grave se desprind din rechizitoriul prin care dosarul „Gala Bute” a fost trimis în instanţă şi care au legătură cu firma Termogaz Compay SA. Prima este legată de contractele referitoare la domeniile schiabile de la Cavnic, Borsec şi Lupeni.

A doua, referitoare la finanţarea mascată a campaniei interne a Elenei Udrea pentru şefia PDL Bucureşti, iar a treia acuzaţie se referă la sponsorizarea ilegală a firmei lui Rudel Obreja pentru achitarea creditului oferit, în condiţii la fel de dubioase, de către BRD pentru finanţarea Galei Bute.

Adrian Gărdean, patronul Termogaz, a denunţat întregul mecanism al şpăgii în faţa procurorilor. Însă contractele, care se ridică la peste 160 de milioane de euro încheiate cu statul de către această firmă, nu au suscitat interesul aceloraşi anchetatori întru a verifica dacă mecanismul a fost utilizat şi în aceste cazuri.

Compania Naţională de Investiţii a contractat Termogaz pe vremea lui Borbely şi Blaga

Compania Naţională de Investiţii, instituţie aflată în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale, a demarat seria de contracte cu SC Termogaz Company SA încă de pe vremea când instituţia era condusă de UDMR-istul Laszlo Borbely şi a continuat puternic în mandatul lui Vasile Blaga.

În perioada februarie 2008 – noiembrie 2009, firma lui Adrian Gărdean a încheiat cu CNI şapte contracte privind construcţia unor săli de sport, cu terenuri de handbal aferente, prevăzute cu 150 de locuri pe scaune pentru spectatori.

Lucrările au vizat comuna Dobra, judeţul Hunedoara, comuna Uivăr, judeţul Timiş, Liceul Teoretic Ocna Sibiului, judeţul Sibiu, Colegiul Naţional „Radu Negru” din Făgăraş, Unversitatea Lucian Blaga din Sibiu sau Grupul Şcolar Industrial Oţelu Roşu, judeţul Caraş- Severin.

De asemenea, un contract a vizat construcţia unui bazin de înot didactic la Universitatea de Vest din Timişoara. Abia la sfârşitul lunii iulie 2010, când ministerul fusese preluat de Elena Udrea, iar CNI era condusă de prietena acesteia, Ana Maria Topo-liceanu, Termogaz Company a primit şi ultimul contract din partea acestei instituţii. Este vorba despre construcţia unei săli de sport la Colegiul I.I.M. Clain, din Blaj, judeţul Alba.

Comisioanele au curs pe pârtiile de schi

Cele mai grase contracte privind lucrările finanţate de la bugetul MDRT rămân cele ce privesc domeniile schiabile. În 7 septembrie 2009, Consiliul Local al oraşului Borsec atribuie, prin liciaţie, firmei lui Adrian Gărdean, un contract în valoare de 1.236.119,1 euro cu TVA, pentru execuţia de lucrări la pârtia de schi si teleschi Speranţa.

La 25 februarie 2010, Consiliul Judeţean Maramureş atribuie firmei Termogaz Company un contract în valoare de 11.110.527,2 euro cu TVA pentru efectuarea de lucrări de amenajare a domeniului schiabil Izvoarele-Borişte.

La data de 1 august 2010, Primăria oraşului Cavnic contractează aceeaşi firmă, pentru lucrări simi-lare la domeniul schiabil Gutâiul, pentru suma de 11.447.514,4 euro cu TVA.

Abia în 28 februarie, Primăria Municipiului Lupeni, judeţul Hunedoara, atribuie consorţiului format din Termogaz Company SA, Acomin SA Cluj şi Kranz Euroconstruct SA Piteşti un contract în valoare de 47.401.855,1 euro cu TVA pentru lucrări aferente dezvoltării staţiunii turistice Straja – Lupeni.

În noiembrie acelaşi an, aceeaşi autoritate contractantă mai încheie cu Termogaz un contract de 2,6 milioane de euro cu TVA, pentru efectuarea de lucrări la reţeaua de alimentare cu energie electrică a domeniului respectiv.

Un dosar cu multe zerouri și parandărăt Potrivit procurorilor, în 2010, Elena Udrea a primit în mod indirect de la patronii Termogaz Company, Adrian şi Miron Dorel Gărdean, mită pentru deblocarea sumelor de bani aferente plăţii lucrărilor efectuate la Cavnic şi Borsec.

În rechizitoriul prin care Elena Udrea, Gheorghe Nastasia, Ştefan Lungu şi Adrian Gărdean au fost trimişi în judecată, procurorii descriu modalitatea, sumele şi schema de mascare a şpăgilor care au ajuns la Elena Udrea, în mod indirect.

Aceeaşi situaţie este descrisă şi în cazul finanţării lucrărilor efectuate pe domeniul de la Straja. Parte din sumele primite au fost disimulate în contracte de prestări servicii încheiate de Adrian Gărdean cu mai multe firme care au amenajat sala în care a avut loc congresul PDL Bucureşti, în urma căruia Elena Udrea a fost aleasă în funcţia de preşedinte.

Alte 3 milioane de lei au ajuns la Rudel Obreja, ca urmare a unui contract fictiv de sponsorizare încheiat de compania acestuia cu firma lui Gărdean, afacere despre care „Jurnalul Naţional” a scris în urmă cu două luni.

Alte 30 de milioane de euro, primite de Gărdean pentru lucrări la Deva

Unele dintre contractele derulate de Termogaz Company SA cu statul, altele decât cele care au legătură cu activitatea infracţională a grupului coordonat de Elena Udrea, şi neverificate încă de DNA sunt cele încheiate cu autorităţile sau regiile locale din Municipiul Deva, judeţul Hunedoara.

Astfel, la data de 27 iulie 2007, Primăria Municipiului Deva a atribui firmei patronate de Adrian Gărdean un contract în valoare de 1.382.565,4 euro cu TVA, pentru extindera blocului operator şi staţionar, cu 15 paturi, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Hunedoara.

Doi ani mai târziu, la 15 mai 2009, a avut loc o extensie a acestui contract, cu 604.820,3 euro cu TVA. La sfârşitul lui 2011, pe data de 29 noiembrie, Termogaz Company primeşte de la SC Electrocentrale Deva SA un contract în valoare de 20.519,047,6 euro cu TVA, pentru servicii de colectare şi transport al zgurii, cenuşii şi produselor de desulfurare.

În martie 2013, firma lui Adrian Gărdean mai încheie o afacere la Deva. Este vorba despre un contract în valoare de 8.168.732,6 euro cu TVA, scos la bătaie de compania Apa Prod SA Deva, pentru lucrări de constuire şi reabilitare a captărilor de apă, staţie de degajare, staţii de pompare a apei în Municipiul Deva.

Termogaz, afaceri pe bandă rulantă cu bani publici „Jurnalul Naţional” a luat la numărat toate contractele încheiate de SC Termogaz Company Haţeg, în perioada 2008-2012.

Cu tot cu cele legate de MDRT, CNI şi domeniile schiabile ce fac obiectul dosarului „Gala Bute”, 18 instituţii publice au derulat afaceri cu firma lui Adrian Gărdean. Este vor ba despre 33 de contracte, în va loare de 636.938.751,9 lei cu TVA in clus, adică 160.542.178,2 euro.

Prezentăm lista completă:

◗ Compania Naţională de Investiţii – opt contracte în valoare de 29.399.975,5 lei cu TVA
◗ Compania Naţională a Uraniului SA Bucureşti – două contracte în valoare de 54.859.000 lei cu TVA
◗ Societatea Naţională Nuclearelectrica SA – trei contracte în valoare de 41.870.525, 3 lei cu TVA
◗ SC Apa Prod SA Deva – un contract în valoare de 36.759.296,6 lei cu TVA
◗ Electrocentrale Deva SA – un contract în valoare de 86.180.000 lei cu TVA
◗ Municipiul Deva – două contracte în valoare de 1.987.285,7 lei cu TVA
◗ Comuna Revica, judeţul Ialomiţa – un contract în valoare de 8.945.295,5 lei cu TVA
◗ Apa Serv Valea Jiului SA Petroşani – două contracte în valoare de 22.067.687,8 lei cu TVA
◗ Electrocentrale Bucureşti SA – un contract în valoare de 21.955.271,5 lei cu TVA
◗ CN Căi Ferate „CFR” SA – un contract în valoare de 2.170.775,4 lei cu TVA
◗ Comuna Giroc, judeţul Timiş – două contracte în valoare de 3.710.322,4 lei cu TVA
◗ Comuna Dobra, judeţul Hunedoara – un contract în valoare de 3.031.645,2 lei cu TVA
◗ Oraşul Borsec, judeţul Harghita – un contract în valoare de 4.944.476,2 lei cu TVA
◗ Comuna Cristian, judeţul Sibiu – un contract în valoare de 19.723.497,9 lei cu TVA
◗ Municipiul Lupeni, judeţul Hunedoara – două contracte în valoare de 200.503.779,7 lei cu TVA
◗ Comuna Armeniş, judeţul Caraş- Severin – un contract în valoare de 3.326.766,4 lei cu TVA
◗ Consiliul Judeţean Maramureş – un contract în valoare de 44.442.108,9 lei cu TVA
◗ Primăria Cavnic, judeţul Maramureş – 45.790.057,6 lei cu TVA.
 

UN ADEVARAT FIASCO! Cum e posibil ca cineva sa fie capabil de asa ceva!?

Vanga a prezis evenimente oribile pentru unele semne zodiacale în 2015

Prințul Harry a supărat-o pe regină din nou! Iar a fost prins...

O catastrofă globală se va întâmpla în 2015. Vanga a prezis că...

Tehnică faimoasă ISRAELIANĂ pentru întinerirea feței! 7 ani jos în minute!

Sponsorizat de

Citeşte mai multe despre:   Adrian Gărdean,   Elena Udrea

email print

Alertă de poliomielită

Alertă de poliomielită

03 September

15:50 2015

Printeaza articol Distribuie la prieteni

Alina Mihaes  0 comentarii

Specialiştii în sănătate publică recomandă ca toţi copiii, în special cei până în cinci ani, să primească trei doze de vaccin antipoliomielitic.
Joi, 3 septembrie, autorităţile sanitare din judeţul Neamţ au primit, prin sistemul de alertă rapidă, informaţii privind confirmarea a două cazuri de poliomielită cu virus vaccinal în Ucraina, la graniţa cu România. Cazurile au fost depistate la un copil de zece luni şi unul de patru ani.
“Având în vedere acest lucru, precum şi gravitatea, complicaţiile şi fatalitatea poliomielitei, recomandăm întărirea supravegherii paraliziei acute flasce şi vaccinarea antipoliomielitică a copiilor cu vârsta între unu şi cinci ani, cu cel puţin trei doze de vaccin antipoliomielitic”, a declarat medicul Roxana Pipirigeanu, şeful compartimentului Supraveghere în Sănătate Publică din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică (DSP) Neamţ.
Conducerea DSP Neamţ recomandă părinţilor sau aparţinătorilor copiilor, în special ai celor cu vârste între unu şi cinci ani, să asigure colaborarea cu medicii de familie, în vederea vaccinării cu cel puţin trei doze de vaccin antipoliomielitic, cu menţiunea că acest vaccin există în stocul DSP Neamţ, pentru recuperarea restanţierilor.

Comentarii

0 comentarii

Tropăim, tropăim!

Am urmărit cu tristeţe şi dezgust tirurile bine concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban care, bănuiesc, s-a obişnuit cu tentativele de linşaj mediatic încă de pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente şi astăzi, când democraţia românească dă în clocot, când anticomuniştii „europeni“, prin cele mai comuniste metode şi-au luat, cum se zice, ţara înapoi. Nu mai există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.
Cum să te aperi, când eşti intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delaţiuni şi trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca şi în China, clădirile de importanţă istorică, muzeele, palatele foştilor împăraţi şi şoguni, templele sunt, în marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălţimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Fireşte, fiinţele pomenite fac şi ele ce ştiu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte şi arbori, pentru a-şi marca prezenţa şi teritoriul, iar oamenii fac şi ei ceea ce trebuie să facă pentru a-şi proteja valorile şi mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai demult, respectul pentru istorie, tradiţii, cultură şi tot ce înseamnă civilizaţie era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia şi incultura au ocupat locuri privilegiate şi au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloşilor“, pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluţionar, o dorinţă sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!“ În ceea ce mă priveşte, nu am nici o îndoială că numărul acestora şi locul lor în actuala societate românească i-ar depăşi aşteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor şi neterminaţilor. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanţii sunt „vechi“, demult cunoscuţi, la fel şi manierele lor, tactica şi scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea şi ignoranţa celor ce s-au obişnuit cu năravurile penibile ale politicienilor şi ale slugilor  şi mercenarilor acestora. Unul dintre „maeştrii“ lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în faţa celui mai vechi şi mai închegat cârd postrevoluţionar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a  ales pe tovarăşii de crez, i-a numerotat şi, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucţie rapidă, tovarăşii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă şi ştiinţă fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că  şefii poliţiei culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relaţia cu partidul comunist. Şi ei, poliţiştii, făcuseră parte din acelaşi partid, maestrul lor chiar din  ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând  la socoteală. Şi atunci, au apărut „colaboraţioniştii“, precum Călinescu, Preda şi alţii de aceeaşi vârstă şi mărime, „expiraţii“, „dataţii“ şi cei cu dosare  de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Aşa se face că, în locul celor dărâmaţi de pe socluri s-au urcat poliţiştii culturali, şi unii acolo au şi rămas.  Iar dacă-i citeşti „nu  cazi pe spate“, cum se spune azi, adică nu sunt cine ştie ce, în schimb, dacă citeşti ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale şi Goga sunt puşi să stea în aceeaşi bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipaţi cu portavoci, cu fulare, papioane şi lozinci pentru a susţine linşarea marilor noastre valori. Istoria, tradiţiile, religia şi modelele au fost treptat alungate din şcoli şi pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanţă ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înşelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară şi aşa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleaşi unităţi de măsură ca şi piţipoancelor şi masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizaţie. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foştii internaţionalişti proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Aşa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că eşti român şi ţii la ţara ta şi la istoria ei. Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, şi acest defect: îşi iubeşte naţia, istoria, civilizaţia românească şi scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit  şcoala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere şi castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care îşi respectă vocaţia consideră că nimic nu este interzis cunoaşterii. Dar, pentru a înţelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiaşi, adică tot cei ce l-au „împrietenit“ cu generalul Pleşiţă, i-au făcut şi dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesaţi cum arată o improvizaţie ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiţia a spus ceea ce era şi firesc să spună. Detractorii de azi trec intenţionat cu vederea un fapt esenţial: acela că, protestând împotriva Minirevoluţiei culturale, Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului şi de la conducerea României literare, după care s-a întors în ţară. Vestea am aflat-o din Le Monde şi, recunosc, curajul lui excepţional ne-a uimit pe toţi cei care ştiam ce riscuri îşi asumase. Sigur, aş mai putea vorbi şi despre alte întâmplări în jurul acestui eminent confrate, căci curajul şi l-a dovedit nu numai în confruntarea cu oficialităţile comuniste, ci mai ales în încleştarea cu hârtia albă, scoţînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru aceasta a ajuns sub tirul încrucişat al intelectualilor lui Băsescu. Aşa cum şi era de aşteptat, la conferinţa de presă prilejuită de instalarea sa la preşedinţia I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat  să mă invite,  ca nu cumva să-şi supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât domnul Horia-Roman Patapievici. Şi sunt convins că peste puţin timp pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu ştiu decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit cu multă atenţie la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare şi probitate morală care este domnul Radu Tudor, şi nu-mi amintesc să fi făcut vreuna dintre afirmaţiile care i se reproşează. Nu a vrut să împuşte pe nimeni, nici aici şi nici la Academie, unde domnului Liiceanu nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit obiceiurilor şi practicilor autointitulatei „elite“ nu putea să lipsească de niciunde, cu atât mai puţin dintre viitoarele victime. Dacă a supravieţuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu Academia nu trebuia să lipsească sau să  iasă în lume fără răni. Din păcate, intelectualii băsişti au găsit în domnul Boroianu un om slab, fără convingeri solide care se cere şi se lasă apărat. Marea lui admiraţie pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de vânt. Se vede că elita şi-a găsit fiinţa care s-o treacă strada. Fostul preşedinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se descurcă acum şi singuri. În aceeaşi ordine de idei, am urmărit şi interviul domnului Patapievici şi, recunosc, este demn de zilele noastre: minte cu uşurinţa cu care respiră. A spus că i-am lăsat moştenire doar trei institute culturale în străinătate,  ca fondator şi fost preşedinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărţi în străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce edituri au apărut şi, mai ales, ce urme au lăsat ele în conştiinţa… Europei. A uitat să spună, bineînţeles, ce a desfiinţat sau îngropat. Mă refer la centre de cercetare, edituri, publicaţii. A mai afirmat că l-am criticat în editorialele mele şi mă grãbesc să recunosc. De pildă, atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la preşedinţia României pentru un nou mandat,  deţine o casetă în care contracandidatul său „primeşte sex oral“, casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru situaţia jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la dispoziţie nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer şi la textele lui atât de cunoscute, dar încerc să înţeleg şi eu, cum poate un intelectual să facă aşa ceva şi să nu intre în pământ de ruşine? Aici a ajuns Kierkegaard-ul nostru? Dai lecţii Academiei, o tragi la răspundere, vorbeşti despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiţi că ura, în această ţară, a întreţinut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău şi al celorlalţi poliţişti culturali, obiectul laudelor şi al admiraţiei tale nemãsurate şi a lor. Am aflat, de asemenea, cu această ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moştenire un BMW sau chiar un Mercedes, dar că acesta n-a ştiut să le mânuiască. Din păcate, la o cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre maşini nu era nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi aminteşte de o glumă şi de replica şoricelului vanitos care se plimba pe un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!“ Fiindcă războiul cu Breban a depăşit hotarele patriei, cred că totuşi putem avea o certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu praştia şi nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, ştie – vin iar şi spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri.

Mândria de a fi slugă

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.
Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd  s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge. Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

Pe când uniformele?

„Niciodată toamna nu
fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros
de moarte.“
Tudor Arghezi
Într-un spaţiu terorizat de slugi şi de slugile slugilor, în care nimicurile, bârfa măruntă şi infantilismul politic sunt însoţite de câte o proteză de genul „senzaţional“, „excepţional“, „inedit“ etc., n-a mai rămas
niciun locşor pentru spirit, încât fiecare zi pare un elogiu adus prostiei şi umilinţei. Efortul de desprindere de acest univers primitiv creat de modul nostru de a face politică este infinit mai dificil decât încleştarea de odinioară cu cenzura comunistă şi cu lumea clădită pe puţina imaginaţie a activiştilor de atunci.
Toate se repetă la nivelul cel mai de jos, doar toamnele, cât ar părea de ciudat, sunt diferite, vin cu noi culori şi cu o tristeţe pe care doar uriaşa risipă vegetală le pot întreţine. Chiar dacă n-aş avea un calendar bisericesc, aş şti că se apropie Sfântă Mărie Mare: mi-ar fi spus-o plopii şi, mai ales, cei câţiva mesteceni din curtea casei pe care-i privesc deseori cum se grăbesc să anunţe sfârşitul unui anotimp. Sau pur şi simplu, un sfârşit pe care, sunt convins, niciodată nu voi avea destule cuvinte să-l descriu. Doar lacrimi involuntare în momentele în care sentimentele, scăpate de sub control, se apropie de marginile vieţii. Şi, fără îndoială, muzica. Acum, nu ştiu de ce, îmi vin în minte câteva pasaje din Simfonia Leningradului de Şostakovici. Nu mă grăbesc să întreb, şi să mă întreb, dacă va mai exista, şi nu numai pentru mesteceni, o altă primăvară. Poate că da, poate că nu. Şi, cu toate astea, deşi ştiu că nu-mi mai foloseşte la nimic, citesc mereu diverse cărţi de ştiinţă, de psihanaliză mai ales, de parcă aş avea în faţã zeci de ani şi aş mai aştepta răspunsuri la eternele întrebări fără răspuns. Citind, simt că provoc viaţa. Sigur, ştiu de unde mi se trage. Cu aproape o jumătate de veac în urmă, prietenul meu, A.S., îmi povestea despre închisorile prin care a trecut şi despre lecţiile ţinute cu rândul în celulă de către deţinuţi, marea majoritate fiind intelectuali de rasă. Douăzeci şi cinci de deţinuţi goi, torturaţi de căldură, într-un spaţiu sufocant. Pe o bucată de sticlă acoperită cu o peliculă foarte fină de săpun, scria cu un vârf de chibrit un dicţionar român-italian. Un singur puşcăriaş nu era atent: un cunoscut critic şi istoric literar, G.I., care învăţa cu sârguinţă limba lui Lenin şi a lui Stalin. Aşa cum se va dovedi mai târziu, omul avea un desebit simţ al viitorului imediat. Probabil că am mai vorbit despre asta, dar dacă mă repet este pentru că întâmplările povestite şi răspovestite, frazele care mă urmăresc mereu subliniază importanţa pe care le-o acordasem pentru înţelegerea unor lucruri sau a unor decizii. „Te-ai întrebat vreodată despre ce ai putea vorbi cincizeci de minute, neîntrerupt, fără nicio bibliografie ajutătoare, şi să fii totuşi bine documentat, să rămâi captivant, proaspăt, şi să menţii interesul unor oameni neinformaţi pe deplin?“ Întrebarea lui A.S. m-a urmărit neîncetat. Nu mă obseda gândul că aş putea să fiu băgat la închisoare, dar nici nu-l excludeam categoric. Cu puţin timp în urmă, am zăbovit asupra unor cânturi amăgitoare ale unui mare maestru zen, Yoka Daishi, care pot ţine loc de răspuns – unul dintre răspunsurile posibile care, odată cu trecerea timpului, devin tot mai dureroase: „Trebuie să trăim de multe ori / şi să murim de multe ori, / viaţă şi moarte se succed / Neîncetat în veşnicie“. Deocamdată pot să admit, dar nu reuşesc să simt veşnicia, ci, din plin, până la lacrimi, risipa de frunze galbene şi maronii, moartea vegetală pe care, cu ani în urmă, o întâlnisem în Polonia şi în Canada. Străbătând nesfârşitele păduri de mesteceni, intrasem parcă în moartea care consimţise să-mi arate una dintre numeroasele şi enigmaticele ei feţe. Privind în urmă, la cânturile lui Yoka Daishi, mă încearcă un sentiment ciudat: că am murit de mai multe ori decât am trăit şi, dacă n-am reuşit să simt veşnicia, m-am pomenit căutând în memoria-mi încă vie, neobosită, viaţa aşa cum a fost. Am nevoie de sprijinul ei, de amintirea ei pentru a nu mă preda. Şi, mi-e tot mai limpede că, oricât aş căuta în trecut, sunt împăcat cu mine, nu mi-e ruşine de ceea ce am făcut, dar mă îndurerează să văd ce s-a ales din această ţară căzută pe mâna diletanţilor, golanilor şi mai ales a slugilor. Mi-aş dori din toată inima să n-am dreptate, să mă înşel, dar, sunt convins că pe parcursul vieţii mele nu mi-e dată această bucurie. Nu am avut obiceiul să privesc în urmă, dar sunt momente în care deziluzia şi durerea nu mai pot fi stăpânite, mai ales când vezi că şansele pe care ni le-a oferit istoria le-am ratat pe toate. Şi de data asta! Căci şi de data asta, criza de bărbaţi se face mai simţită ca oricând. Otgonul cu care e cusută democraţia noastră se vede de pe lună, dar toţi mimează libertatea, democraţia şi, fireşte, mândria de a fi europeni. În realitate, continuăm să trăim în plin băsism. Un fel de Băseland – Bassland under Dambovitza –, fără Băsescu, dar cu instituţiile gândite şi create de el în plină funcţionare. Dacă îşi păstra ritmul, D.N.A. ar fi trebuit să ajungă la pilonii băsismului, la cei pentru care milioanele de euro nu erau, ca pentru noi, din domeniul S.F.-ului, dar tot aceştia l-au ridicat în şa şi pe succesor, drept pentru care ciocurile s-au făcut foarte mici şi a sporit interesul pentru guvizi, rechinilor şi balenelor ucigaşe rămânându-le mările şi oceanele planetei. „Pe vremuri se glumea pe seama nemţilor din Germania Democrată, pentru că ei au reuşit să construiască până şi socialismul, în vreme ce noi le-am transformat pe toate după chipul şi asemănarea noastră: nici comunismul n-a fost comunism, după cum nici ceea ce trăim acum nu are nicio legătură cu democraţia.“ Vilele lui Ceauşescu răspândite peste tot au acelaşi regim, clasa muncitoare prin reprezentantul ei le-a predat clasei capitaliste prin reprezentantul ei susţinut cu vehemenţă de un partid, care, aşa cum a dovedit până în acest moment, nu gândeşte, ci se răzgândeşte. Un partid-mop care îşi asumă erorile pe care nu le-a făcut şi fuge cât îl ţine respiraţia de o justiţie, care, când vrea, mimează orbirea. Oricum, nu ştiu cum se face că cei ce ne aleg liderii, fie cunosc psihologia locului, fie, din inerţie, nu se pot îndepărta de reţetele Răposatului: astfel încât liderii noştri vor totul, nu dau nimic în schimb, dar trebuie să le fim recunoscători că au acceptat să ne conducă. O singură noutate apărută odată cu Revoluţia: s-au obişnuit să spună foarte repede yes sau chiar da la ordinele care li se dau, călăuzindu-se după vorba strămoşească: „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă!“ Tipicul ordinelor e simplu: ce-i bun pentru poporul român nu poate fi bun pentru F.M.I. şi pentru alte instituiţii asemănătoare din alte părţi ale lumii. Cine a urmărit cu atenţie invenţiile „legislative“ din ultimul timp va descoperi, cred, că devenim un fel de laborator experimental pentru democraţia europeană care şi-a dovedit total eficienţa imediat după referendumul de la noi: Ce dacă au votat atâţia? Un fel de: Câte divizii are Papa? cum s-a interesat odinioară Iosif Visarionovici. Dar, mergând mai departe cu imaginaţia, nu e greu de presupus că, după asemenea ordine, n-ar mai urma decât uniformele, culorile depinzând de gusturile supracomitetelor şi supercomisiilor care vor continua să se creeze, roşul şi brunul fiind excluse pentru că şi-au epuizat credibilitatea în istoria veacului trecut. Dar şi portocaliul este de tristă amintire. Desigur, experimentale şi uniformele. La început, pentru Parlament şi Guvern, apoi pentru restul muritorilor. Spun asta gândindu-mă la ultima creaţie a gândirii europene, care, chiar dacă nu se potriveşte cu Constituţia ţărişoarei noastre, ea există: Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială a cărei deviză, după cum am înţeles, este: „execuţi sau explici!“. Până în acest moment existau numai supraveghetorii care, se vede, nu erau şi macroprudenţi! Sunt convins că doar prestigiul Guvernatorului Mugur Isărescu o scuteşte de comentariile cele mai acide legate de legalitate şi funcţionare. Ei, precum pe vremea Răposatului, dau „indicăţii“, dar în faţa D.N.A. şi a tuturor instituţiilor de control este vinovat doar cel ce a semnat. Parlamentul, scos de pe fir, nu este nici măcar aşa cum se spunea pe vremuri, un spaţiu de făcut gimnastică la locul de muncă, deoarece în cele treizeci şi nouă de zile pe an cât sunt împreună parlamentarii, n-au timp să înveţe toate mişcările. Important este că ştiu să-şi aprecieze munca: în lei sau în euro. Căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine! În Constituţia viitoare, peste nişte ani sau chiar decenii, dacă înţelepţii naţiei vor decide că mai este necesară o asemenea creaţie juridică, vor trebui să se pronunţe dacă mai sunt utile parlamentul, partidele şi alte instituţii care pot avea păreri proprii. Şi, pentru că nu ne putem îndepărta prea mult de vechiul mod de a gândi şi acţiona, îmi vine în minte ultima lege promulgată de preşedinte: 217/2015 care condamă legionarismul, fascismul, xenofobia etc., precum şi doctrinele care stau la baza mişcărilor pomenite. Nu m-am aşteptat ca din enumerare să lipsească tocmai comunismul, dar nu m-am mirat prea mult căci legea exprimă nivelul cultural al legiuitorilor. Ex nihilo nihil, ar fi spus un strămoş căruia îi lipseau din vocabular cuvinte ca brânză, mânză, varză, viezure etc. Nu vreau să fiu acuzat de neseriozitate, dar, involuntar, legea mi-a amintit de o glumă veche în care un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ care nu contenea să facă flotări. După ce se satură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea a plecat demult!“ La fel ca fasciştii, legionarii şi chiar comuniştii. Au rămas pe baricade doar anticomuniştii până îşi vor găsi servicii mai stabile. Mă gândesc şi la ultimul torţionar, Vişinescu, adică tot ce a mai rămas din criminalii Securităţii. Din păcate, luată în serios, legea aduce atingere libertăţii de gândire şi de exprimare, interzice cunoaşterea reală a istoriei şi a culturii noastre. Şi, inevitabil, atrage după sine liste cu cărţi interzise şi cu autori interzişi, cu fonduri speciale în biblioteci etc. Ultima listă cu cărţi şi autori interzişi a apărut în 1988, listă pe care am avut onoarea să-mi găsesc, a doua oară interzis, romanul meu de debut, Absenţii. Cum, de altfel, s-a demonstrat după Revoluţie, specialişti în interziceri, minimalizări şi denunţuri avem suficienţi. Din păcate, sunt tot mai puţini cei ce citesc cu seriozitate cărţile şi nu le judecă precum în neuitatul ev comunist prin lentile politice. Într-un moment în care incultura, lipsa de educaţie, analfabetismul şi mârlănia ating procente îngrijorătoare, nu ne mai lipsea decât o asemenea lege, care, oricât ar părea de ciudat, ar putea să stârnească imprevizibile curiozităţi şi reacţii, deşi este la îndemâna oricui să observe că nu se respectă nici Constituţia, nici istoria, nici biserica, nici pământul pe care ne-am născut. Iarăşi şi iarăşi îmi vine în minte profeţia lui Caragiale pe care, demult, am găsit-o în Memoriile lui Slavici: „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că niciodată nu vom fi altfel.“ Şi când n-ai niciun motiv să-l contrazici pe scriitor, durerea îmbracă fără să vrei chipul toamnei, mai ales că noi, singuri şi nesiliţi de nimeni, ne-am ales călăii…