Apropo de postarea de ieri. Promisesem o continuare, adică să povestesc ce a fost. Mă trezesc cam cu două ore mai devreme ca de obicei, obiceiul din vremea de izolare. Adică pe la ora 6, tocmai ca să ajung în timp util la program. În fine... Ajung printre ultimii, ocup un loc și aștept. Se face prezența de rigoare, semnăm de sosire pe o foaie stil tabel cu pretenții de condică. Program de la 7 la 15. În fine, să zicem că accept. Se zice că nu e bine să te pui în fața boului, în spatele calului și în gură cu șeful, că ți-o iei. Mai ales dacă șeful e șefă, adică femeie, că nu te speli cu toată apa din univers.
Acum se pune întrebarea: ce avem de făcut? Și răspunsul a venit imediat: pe o masă apar teancuri de dosare mari și groase. La fiecare dintre ele trebuia făcut opisul, adică un fel de sumar al conținutului fiecărei file. Mi se pune în față un astfel de dosar, având aproape 840 de file. Trebuia să scriu pe coli albe ce era pe fiecare filă, bucată cu bucată. „Pe lângă dosarul pe care îl aveți în față mai aveți de făcut opisul la încă patru. În total cinci.” Șocul a venit pe urmă, când, începând să scriem, realizăm ce însemna atâta scris. Nu greu, dar migălos. La finele programului nici nu terminasem de scris opisul primului dosar, dar trecusem de jumătate. Mi se părea că „mirosea a creier încins”.
Durerea era că mi se părea că cineva își bătuse joc de noi: era ca și cum cineva vroia să ne țină în mod ciudat și stupid la lucru. Nu era ceva care nu se putea face și nu se putea învăța.Dar actele erau de acum 10-11-12 ani și în mod normal trebuiau să fie deja „casate”, adică trimise la maculatură. Asta doar dacă nu trebuiau să fie ținute pentru un timp nelimitat. Îmi vine greu să cred că un funcționar normal la cap și conștiincios nu ar fi făcut opisul la toate aceste dosare în atâția ani de zile. Și trebuia să venim noi să scoatem cotiga dintre șleaurile pline de noroi. Sau ca și cum ar fi vrut cineva să ne demonstreze că și în domeniul Asistenței Sociale din cadrul Primăriei se lucrează. Și încă cum se lucrează...
Acum sincer... Să nu se creadă că în medicină nu se scrie. Și încă destul de mult dacă îți pui mintea. Teoretic, mai tot ce faci trebuie să scrii. Sau să pui cumva într-o arhivă tocmai ca să ai înregistrat într-o memorie tot ceea ce ai descoperit și ai făcut de-a lungul timpului. Faci ca un fel de „dosar medical” pentru fiecare pacient și pentru fiecare unitate medicală în parte care să conțină totul într-o succesiune logica și cronologică. Un „dosar medical” pe care să îl poți prelucra statistic și care să te ajute ca și istoric pentru fiecare pacient în parte pentru a putea contura viitoarele strategii diagnostice și terapeutice. Practic cam jumătate din timpul petrecut la programul de muncă îl petreci scriind și alcătuind propria arhivă/bază de date.
Posibil că cineva a vrut să ne pună la lucru mai mult ca să ne dea de lucru. Sau să încerce cumva să ne umilească odată și odată. Ideea este că munca aceasta poate fi acceptată; în fond și noi putem munci ca oricine altcineva, oricând și oriunde. Nu este necesar să ni se demonstreze nimic. Mai mult, cred, ba chiar sunt sigură că noi putem demonstra mai mult decât altcineva va putea încerca vreodată să ne demonstreze.
Ce să mai vorbim... În continuare îmi voi vedea de treabă așa cum se cuvine. Pe cât posibil... Dar să ferească Dumnezeu să încearcă cineva să umilească sau să subestimeze corpul medical fără motiv și fără rost. Putem munci oriunde, oricum, oricând și oricât de mult. Comunicare și înțelegere să fie. Tinem legătura!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu