Fostul
europarlamentar Adrian Severin nu vede cu ochi buni dorinta
Presedintelui Klaus Iohannis de a avea “un Guvern personal” si un
“Parlament de mucava”, stiut fiind ca “in acelasi spatiu nu pot convietui doua dictaturi: una a executivului si alta a magistratilor". In ultima parte a analizei pe care Lumeajustitiei.ro a prezentat-o in episoade, fostul social-democrat, Adrian
Severin, vorbeste despre telejustitie si combaterea ei, despre
umanizarea justitiei si despre dictatura din Romania, care porneste de
la varf, de la Presedintele Republicii. Cu acest prilej, Severin
releva ca ar fi de neacceptat pentru un “lider suprem real” cum sustine
ca a devenit Iohannis, sa tolereze concurenta “dictaturii procurorilor”
si este iminenta o lupta de eliminare a uneia dintre ele. Intr-o asemenea confruntare, sustine Adrian Severin, victoria apartine puterii executive.
Pe
de alta parte, in ultima parte a analizei sale, Adrian Severin vorbeste
despre actiunile procurorilor si derapajele acestora, care vin ca o
ingradire a drepturilor justitiabililor.
Fostul
europarlamentar PSD considera ca se impune tragerea la raspundere si
pedepsirea severa, prin exluderea din magistratura, a procurorilor care
scurg informatii din dosare, practica “de cele mai multe ori folosita in lupta politica”.
Adrian
Severin opineaza ca este necesar ca in Romania sa se revina la regulile
clasice ale stiintei dreptului procesual penal pentru a fi oferite
garantii concrete celor vizati de anchete ca nu fac obiectul unor
campanii mediatice de denigrare cu ajutorul unor acte din dosar, scurse
in spatiul public cu acest scop.
In acest sens, fostul eurodeputat social-democrat afirma ca se impune ca in lege sa fie reflementat in clar faptul ca procedurile de urmarire penala sunt nepublice si ca nu pot face obiectul nici unei comunicari catre mass media. Aceasta
masura se impune pentru a nu se mai incalca cu buna stiinta prezumtia
de nevinovatie de care fiecare om ar trebui sa beneficieze garantat.
Pe de alta parte, Adrian Severin analizand actiunile parchetelor, aduce in atentia publica excesul de catuse facut de procurori “ca acte de umilire, ca pedepse deghizate sau, mai rau, ca metode de tortura morala”.
Din acest motiv, Severin arata ca este necesar ca CSM sa recomande,
eventual la propunerea Ministrului Justitiei sa se impuna catusele la
masura arestului preventiv doar ca o masura de siguranta.
O alta tema atinsa de Adrian Severin se refera la supraaglomerarea penitenciarelor si necesitatea unei mai bune organizari in cadrul acestora.
In acest sens, Adrian Severin afirma ca o lege a amnistiei si gratierii
ar fi utila, desi in prezent nu este populara. O varianta la legea
amnistiei si gratierii ar fi diversificarea formelor de executare a
pedepselor privative de libertate.
Prezentam in continuare ultima parte a analizei efectuate de Adrian Severin:
"5. Combaterea „telejustitiei”
Combaterea
„telejustitiei” ca forma de injustitie, este o masura pe cat de simplu
de luat, pe atat de eficienta si plina de consecinte pozitive.
Coruptia in Romania este mare si a dobandit caracter sistemic. Fara indoiala ca trebuie combatuta cu fermitate.
Combaterea ei in strada este, insa, o solutie nu doar falsa ci si contraproductiva. Cei
mai mari corupti, avand bani destui pe care sa ii bage in propaganda
mediatica, profita de scoaterea procesului in mass media, pentru a-si
face acolo o „statuie” la umbra careia justitia (procurori si judecatori
deopotriva) isi pierde libertatea de a gandi si decide.
Dimpotriva, acuzatii fara vina (nu neaparat pusi sub urmarire cu rea
credinta ci din cauza unor suspiciuni care se cer clarificate), fara
bani (tocmai pentru ca nu au furat), cad victima judecatii pripite a
oamenilor necajiti in cautare de explicatii si vinovati pentru
neimplinirile lor, oameni care, fara a cunoaste toate detaliile spetei
si inainte ca toate probele sa fi fost administrate, trag concluzii
nedrepte si violeaza cu brutalitate prezumtia de nevinovatie.
Condamnarea „strazii”, desi neintemeiata si nelegala, devine adesea atat
de puternica incat magistratii nu mai au resursele psihologice necesare
spre a o contrazice si se vad siliti a o confirma, chiar impotriva
convingerilor lor. Acestea nu sunt erori judiciare ci crime judiciare.
Ele nu reduc coruptia ci o adancesc, favorizand manipularea politica a
actului de justitie.
Toate
acestea sunt motive pentru a se reveni la regulile clasice ale stiintei
dreptului procesual penal si a reinstaura cu garantii concrete,
principiul potrivit caruia urmarirea penala este confidentiala in timp
ce (doar) procesul in fata judecatorilor este public. Despre ce garantii
ar putea fi vorba? Le voi prezenta pe scurt.
In
primul rand ar trebui clarificat prin lege ca toate datele privind
procedurile de urmarire penala sunt nepublice si ca nu pot face obiectul
nici unei comunicari catre mass media. Intre curiozitatea publicului si
dreptul la imagine al persoanei, cea din urma trebuie sa aiba
intaietate. Altminteri eficacitatea prezumtiei de nevinovatie devine o
simpla iluzie.
Principiul
transparentei (de altfel nu foarte specific regimurilor autoritare /
dictatoriale) ar trebui redus la furnizarea publica de catre parchete
exclusiv de date statistice, fara referiri la persoane concrete. Cat
priveste instantele judecatoresti ele nu vor avea nimic de comunicat
intrucat oricum procesul este public.
Consecintele
logice ale unei asemenea reglementari ar fi, pe de o parte,
interzicerea difuzarii de imagini (filme sau fotografii) cu persoanele
care sunt subiect al procedurii de urmarire penala sau al procedurii de
orice fel in fata instantelor judecatoresti, iar pe de alta parte,
sanctionarea divulgarii de informatii de orice fel din dosarele de
urmarire penala. Procesul judiciar (penal dar si civil, comercial etc.)
se desfasoara exclusiv in instanta, nu la televizor.
In
toate tarile civilizate este interzisa prezentarea de imagini din
salile de judecata. De asemenea, prin conventii internationale se
interzice expunerea publica a persoanelor arestate, actul arestarii
fiind o masura de siguranta iar nu o sanctiune sau un gest infamatoriu
menit sa il umileasca pe arestat sau si mai rau, sa-i creeze in opinia
publica o imagine negativa. S-a dovedit ca o asemenea imagine este
aproape imposbil de sters ulterior, chiar daca nevinovatia este atestata
prin hotarare judecatoreasca definitiva.
Cat
priveste scurgerea de informatii, de cele mai multe ori folosita in
lupta politica, ea ar trebui pedepsita sever prin indepartarea din
magistratura a procurorului responsabil cu instrumentarea dosarului in
cauza. O atare raspundere obiectiva ar putea fi inlaturata numai daca
procurorul respectiv aduce dovada ca o alta persoana se face in concret
vinovata de divulgarea informatiilor nepublice.
Acestor
reguli ar trebui sa li se adauge sanctiuni – penale si civile –
aplicabile tuturor celor care in orice forma si prin orice mijloace,
aduc atingere aplicarii prezumtiei de nevinovatie.
Tratarea in dezbaterile publice, a unei persoane care beneficiaza de
prezumtia de nevinovatie, ca fiind vinovata ca si cererea ca acuzatii sa
isi dovedeasca nevinovatia – lucruri care se intampla frecvent la noi –
ar constitui o asemenea atingere. Ea ar trebui pedepsita, in functie de
modul concret in care s-a produs, cu o procedura rapida, aproape
automata, care sa evite implicarea persoanei vatamate in complicatii
procesuale costisitoare si de durata. Devenita forma fara fond prezumtia
de nevinovatie trebuie aparata prin masuri draconice.
Cine
ar putea regreta asemenea masuri, cu exceptia politicienilor corupti
care si-au facut din telejustitie atat o arma in practicarea concurentei
neloiale cat si o grenada fumigena pentru ascunderea propriilor
ilegalitati, a adevaratei mari coruptii? Regretul poate afecta
doar pe aceia pentru care telejustitia a devenit un drog folosit pentru
calmarea paliativa a frustrarilor de tot felul. Ca orice drog si acesta a
creat dependenta. Consumarea lui timp indelungat conduce, insa, la fel
ca in cazul celorlalte droguri, la subrezirea sanatatii consumatorului,
la adancirea depresiei si pana la urma la moartea lui. In speta, fiind
vorba despre un consum la nivel social, boala si decesul afecteaza de
asemenea societatea in ansamblul sau.
Iata
de ce toti cei constienti de nocivitatea drogului telejustitiei pentru
sanatatea societatii romanesti si a membrilor sai, ar trebui sa
foloseasca toate mijloacele de care dispun (inclusiv internetul) pentru a
impune autoritatilor aplicarea terapiei de dezintoxicare adecvata.
6. Umanizarea justitiei
Umanizarea
justitiei, a societatii romanesti in ansamblu, in conditiile urii
generalizate care o caracterizeaza si care o dezbina in prezent, nu este
incompatibila cu un regim autoritar. Dimpotriva, o societate calma si
toleranta convine unui regim care nu este dispus sa accepte agitatii
sociale si nici nu poseda mecanismele de detensionare specifice
democratiei.
Pe
de alta parte, este vremea ca fiecare dintre noi sa ne privim o clipa
in oglinda, sa ne reculegem si sa ne intrebam ce s-a intamplat cu neamul
acesta al nostru de emana atata rautate?! Un diplomat
american, sustinator fanatic al luptei impotriva coruptiei din Romania
si deci, in afara oricarei banuileli de simpatie fata de cei condamnati
pentru fapte de coruptie, mi-a marturisit perplexitatea fata de, citez,
„cruzimea caracteristica doar unei societati primitve” cu care romanii
asociaza actul de justitie.
Intr-o
societate civilizata justitia este un act sanitar iar nu unul de
razbunare pe propriile frustrari; este un act de recuperare si
resocializare iar nu unul de injosire si excludere a celor care au
gresit. Vestea condamnarii cuiva,
cand condamnarea este justa, trebuie sa aduca tristete, nu bucurie; iar
cand condamnarea este injusta, revolta nu resemnare.
i.
Reglementarile actuale privind arestul preventiv si utilizarea
catuselor nu sunt rele pentru cei care le interpreteaza cu buna
credinta, prin raportare la criteriile unei societati civilizate. Din
pacate, in prezent, din motive care nu mai merita amintite, ele sunt
aplicate de maniera excesiva.
Violenta
(fizica sau morala) poate fi uneori eficienta in smulgerea de
marturisiri sau denunturi. Pretul impus de ea este insa urias. El nu se
rezuma la inmultirea recunoasterilor false si a denunturilor
calomnioase. Violenta anchetei induce un fluid demoralizator in intreaga
societate. Fara sa isi dea seama, romanii resimt dureros pe
planul confuziei morale imprejurarea, devenita astazi notorie, ca semeni
de ai lor, vinovati sau nu, supusi arestului preventiv sau amenintarii
cu arestul, devin delatori. Credibile sau nu, reale sau mincinoase,
asemenea „dezvaluiri” au totdeauna un iz de imoralitate. O imoralitate
deopotriva deprimanta si contagioasa.
Iata
de ce, daca simplele recomandari sau norme metdodologice nu sunt
suficiente, va trebui apelat la adoptarea unui act normativ adecvat. In
acelasi timp, combaterea telejustitiei va conduce in mod natural la
scaderea interesului pentru arestari spectaculoare si incatusari
dramatice.
ii.
Ca autor al Raportului Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei
privind determinarea metodelor pentru masurarea progresului democratic,
cu mai multi ani in urma, printre cele douazeci si trei de criterii in
functie de care se evalueaza calitatea democratiei, l-am introdus si pe
acela privind „modul in care statul isi trateaza prizonierii”. Un lucru
pe care il invatasem de la un batran parlamentar suedez.
Nu
intamplator, in 1990, impreuna cu ministrul justitiei de atunci (dl.
Victor Babiuc), printre primele reforme democratice am introdus si
trecerea Directiei penitenciarelor din subordinea Ministerului de
Interne in cea a Ministerului Justitiei. Aceasta s-a dorit a fi un
simbol foarte puternic si mai mult decat atat. Penitenciarele trebuie
administrate cu gandul la justitie mai mult decat la politie.
Dictaturile
nu sunt prea sensibile fata de soarta prizonierilor. Pentru
stabilitatea lor interna ar trebui insa sa fie atente la soarta
gardienilor, a celor ce formeaza personalului penitenciarelor, care pana
la urma – este drept doar in timpul orelor de serviciu dar nici ele nu
sunt putine – duc aceesi viata cu cei incarcerati.
Am
avut ocazia sa cunosc pe unii dintre lucratorii sistemului penitenciar
romanesc si m-a emotionat profund sensibilitatea, omenia si finetea
atitudinii lor, neasteptata pentru oameni care lucreaza intr-un mediu
periculos si inevitabil neprietenos. Atunci cand acest mediu devine din
neprietenos dezumanizant, victime nu sunt doar prizonierii ci si
gardienii. Cu totii sufera acelasi frig chinuitor iarna si aceeasi
caldura sufocanta vara. Cu totii se lupta cu viermii din apa si cu
sobolanii din bucatarie. Cu totii traiesc in acelasi univers cenusiu si
inzabrelit. Cu totii impartasesc disperarea unui destin care pare sa nu
aiba nici o perspectiva; cel putin nici o perspectiva de integrare
sociala. Mai rau decat pentru puscariasi, care, in principiu platesc
pentru o vina, gardienii devin victime nu numai pentru ca suporta fara
vina chinurile la care nici vinovati nu ar trebui supusi, ci si pentru
ca astfel ajung a fi „tortionari fara voie”.
In
evul mediu, paznicii inchisorilor si calaii, desi oficial persoane
onorabile aflate in slujba regelui, locuiau in cartiere marginase,
separati de ceilalti targoveti. Asta intrucat, orice s-ar fi zis, munca
lor era murdara – la propriu si la figurat. Nimeni nu voia sa se
amestece cu ei. In Romania europeana, presupus moderna, de azi, trebuie
sa evitam repetarea acestei cutume medievale, impingad prin dezumanizare
fortata personalul penitenciarelor in ghetouri, fie ele numai
spirituale, din care sa emane mirosul pestilential al unei lumi a
tenebrelor in care i-am inghesuit pe semenii nostri in cea mai mare
nevoie de iubire. Asta distruge coeziunea unei societati si asa
dezbinata. Calitatea centrului oricarei societati este data de calitatea periferiei ei. Sa nu se uite acest lucru.
Sunt
tot atatea motive ca Ministerul Justitiei sa ia masuri rapide pentru
imbunatatirea statutului personalului din penitenciare, precum si pentru
imbunatatirea conditiilor de viata din penitenciare. Intrucat aceasta
cere timp, este urgent sa se treaca la reducerea populatiei din
penitenciare care astazi depaseste cu mult toate normele lumii
civilizate. O lege a amnistiei si gratierii ar fi, deci, utila. Ea nu
este, din pacate, populara. Problema s-ar putea rezolva, insa, foarte
bine si prin diversificarea formelor de executare a pedepselor privative
de libertate. In societatea
contemporana incarcerarea nu este singura solutie; si nici macar solutia
cea mai eficienta si mai avantajoasa pentru comunitate.
iii.
Tot mai des se aud plangeri potrivit carora modul de admnistrare a
justitiei sau regimul penitenciar din Romania duc la condamnarea
statului roman de catre CEDO, cu consecinta platii de despagubiri din
buzunarul cetateanului contribuabil.
In
principiu lucrul este corect. Victimele justitiei selective trebuie
despagubite de catre statul caruia ii apartin autoritatea judiciara si
penitenciarele. Cum statul nu are alti bani decat banii cetatenilor,
este firesc ca acestia sa achite nota de plata. Intr-o
democratie este de asemenea corect ca ei sa si raspunda pentru stat
intrucat i-au ales pe cei care admnistreaza statul. Putem vorbi despre o
adevarata „culpa in eligendo” (vina de a alege gresit).
Ce
se intampla insa in Romania? De cativa ani buni cetateanul ii alege pe
unii si altii guverneaza, iar pentru greselile acestora din urma
plateste cel care… nu i-a ales (sic!). Actualul Guvern a spus-o limpede,
prin gura vicepremierului Dancu, ca va lua masurile pe care le crede de
cuviinta fara a tine seama daca ele plac poporului; iar asta nu pentru
ca, din dorinta de a-i face bine, isi asuma raspunderea fata de popor,
deci riscul sanctiunii populare, ci dimpotriva, pentru ca, neparticipand
la alegeri, nu are nevoie de voturi. Decizia elitei politice si decizia
cetatenilor sunt, prin urmare, doua sfere separate.
Daca
asa stau lucrurile, poporul are motive sa solicite cel putin o plasa de
siguranta ca sa nu mai fie pus a plati intr-una fara vina. Aceasta ar
putea consta in infiintarea unor instante romanesti specializate in
apararea drepturilor omului, dupa modelul CEDO. Sistemul „judecatorului
de drepturi”, existent la ora actuala, nu rezolva problema intrucat
judecatorii chemati sa vegheze ca procesul sa fie echitabil sunt aceiasi
cu judecatorii care administreaza procesul. De asemenea, „judecatorul
de drepturi” nu are competenta sa se pronunte asupra tuturor aspectelor
pe care le analizeaza CEDO si nu din aceeasi perspectiva integratoare.
Asa
cum exista o Curte Constitutionala competenta cu judecarea exceptiilor
de neconstitutionalitate a legilor, ridicate in fata instantelor, tot
asa ar putea exista si o Curte Romana a Drepturilor Omului (CRDO), care,
tinand seama si de prevederea constitutionala referitoare la
preeminenta tratatelor internationale asupra drepturilor omului fata de
legislatia interna, sa judece contestatiile in domeniu, asigurand
conformitatea procedurilor romanesti cu prevederile Conventiei Europene a
Drepturilor Omului, precum si ale Conventiei Europene a Drepturilor
Fundamentale, devenita obligatorie in urma ratificarii Tratatului de la
Nisa al UE. In acest context ar putea fi analizata nu numai desfasurarea
procesului ci si executarea ulterioara a pedepsei.
Tot
acestei curti i-ar putera fi incredintata si competenta de a judeca
cererile de eliberare conditionata, procedura la care participarea
Parchetului, asa cum se intampla in prezent, nu are nici un sens. Pe
langa CRDO s-ar putea constitui si un comitet oficial de experti
acreditat sa ateste realitatea si utilitatea muncii intelectuale a
condamnatilor, desfasurata pe parcursul detentiei (inclusiv prin
scrierea de carti), in vederea reducerii duratei de executare a
pedepselor. A lasa procurorilor rolul de controlor stiintific al unei
activitati pentru care nu au nici o pregatire este la fel de ridicol pe
cat de ridicola este credinta ca detentia transforma insailarile
oricarui agramat in opera stiintifica. Pe de alta parte, a nega
utilitatea sociala si meritele recuperatorii ale eforturilor
intelectuale depuse de persoanele condamnate, si a le descuraja sau
chiar impiedica, este o ineptie criminala reflectand mentalitati demne
de intunecimile Evului Mediu.
Evident,
despagubirile dispuse de CRDO, cel putin intr-o prima faza tot de stat
vor fi platite. O curte romaneasca de acest tip, mai apropiata de
celelalte curti romanesti, va ajuta insa mult la reducerea erorilor
comise de cele din urma. La aceasta s-ar adauga si evitarea
cheltuielilor mari de timp si bani presupuse de recurgerea la o instanta
straina / internationala, ca si diminuarea prezentei romanesti in
statisticile internationale deloc onorante cuprinzand statele unde au
loc violari frecvente ale drepturilor fundamentale.
7. Resetarea luptei impotriva coruptiei
„Resetarea
luptei impotriva coruptiei” ar trebui sa acompanieze aplicarea
proiectului privind „resetarea clasei politice”. Prin „resetare”, in mod
normal, se intelege aducerea jocatorilor inapoi la linia de start si
reluarea jocului dupa reguli amendate la lumina experientelor negative
trecute.
Ideea,
se pare strigata si pe „strada”, nu este lipsita de intelepciune. Totul
este ca ea sa fie si aplicata rational, cu gandul la avantajele sociale
concrete iar nu la „igiena nervilor” prin terapia „tapilor ispasitori”.
Daca tot „strada” doreste „restarea globala”, sa i se dea resetare.
i.
Mergand pe o astfel de linie se impune „resocializarea” celor
condamnabili pentru acte de coruptie si a averilor obtinute prin
asemenea acte. (Nu vorbim de acuzati intrucat acuzatiile pot fi si
nedrepte si nici numai de condamnati, intrucat nu toti cei inca
necondamnati sunt in realitate nevinovati.) Numai asa ii aducem pe toti –
oameni si bani – inapoi pe linia de start. De asta data stiind cu cine
avem de a face si stiind ce este de facut pentru a se preveni repetarea
vechilor derapaje.
Instrumentul
necesar este o lege pe care am putea-o denumi cum ne place mai mult:
„legea amnistiei conditionate” sau „legea resocializarii persoanelor
acuzate de coruptie” sau „legea privind recuperarea capitalurilor
acumulate prin fapte de coruptie” sau variante ale acestor titluri.
In
esenta legea ar trebui sa ofere persoanelor acuzate de coruptie
posibilitatea de a opta intre un proces echitabil care sa stabileasca
situatia reala si sa aplice pedepse dupa caz, pe de o parte, si
pastrarea libertatii fara a mai trece printr-un proces, in schimbul
punerii averii acumulate prin presupuse fapte de coruptie in slujba
societatii, pe de alta parte. Cat priveste punerea averii in slujba
societatii, aceasta poate include: a) aducerea in tara a banilor ascunsi
in strainatate; b) scoaterea la vedere a banilor ascunsi in tara; c)
plata unor contributii (eventual negociabile) la bugetul statului; d)
investirea in tara si /sau in proiecte de interes national a banilor
ramasi dupa plata contributiei, pentru o anumita perioada de timp; e)
supraimpozitarea banilor investiti, in perioda de timp critica, in alte
proiecte decat cele de interes national, diferentiat dupa cum investitia
se face in tara sau in straintate. La acestea s-ar adauga un spor de
pedeapsa care s-ar aplica persoanei in cauza daca ea recidiveaza in
savarsirea faptelor supuse „amnistiei conditionate”.
Avantajele
unei asemenea „resetari” sunt enorme. Printre altele: reduce
cheltuielile, adesea zadarnice, pentru urmarirea celor vinovati de
coruptie si recuperarea averilor lor; elimina riscurile de corupere ale
urmaritorilor si recuperatorilor; evita costurile economico-sociale
asociate cu etatizarea capitalurilor ilicite (falimentari, somaj, blocaj
decizional, disparitia capitalului privat national, afectarea clasei
mijlocii etc.). Decat scandal perpetuu si eventual pedepse care nu duc
la nimic, mai bine „civilizarea” capitalurilor acumulate primitiv (adica
punerea lor in slujba cetateanului si a cetatii).
iii.
„Resetarea” trebuie sa se refere nu doar la tratarea coruptilor ci si a
celor care, fiind abuzivi, nu au mai putut fi eficienti in combaterea
lor. Cu alte cuvinte, trebuie prevenita in viitor si coruptia decurgand
din politizarea justitiei.
Aceasta
presupune adoptarea legii privind raspunderea personala a magistratilor
pentru administrarea cu rea credinta a procedurii judiciare. Fata de
gravitatea si amplitudinea fenomenului, legile si principiile generale
nu mai sunt suficiente. Se impune o lege speciala.
Multi
vor spune, observand retorica politica actuala, ca sansele adoptarii
unei asemenea legi sunt in prezent minime. Eu cred ca, dimpotriva, ele
cresc odata cu concentrarea puterii in manile unui executiv tot mai
putin legat de respectul pentru mecanismele democratice, avand in varful
sau pe seful statului. Un stat transformat de facto in republica
prezidentiala fara control parlamentar; in general fara un sistem de
control si contraponderi, cum au republicile prezidentiale democrate.
Observatia este cu atat mai realista cu cat transformarea despre care
vorbim a fost acceptata, sustinuta public si poate chiar incurajata,
daca nu impusa, de aceleasi forte neoconservatoare supranationale care
s-au folosit de justitia politizata in promovarea agendelor lor geo-politice si corporatiste.
Dictatura
nu accepta separatiunea puterilor. De esenta ei este concentrarea
puterii intr-o singura mana. Doua sabii nu incap in aceeasi teaca. In acelasi spatiu nu pot convietui doua dictaturi: una a executivului si alta a magistratilor. In mod natural una va incerca sa o elimine pe alta. De regula, intr-o asemenea confruntare victoria apartine puterii executive.
In
acest moment, in Romania, Presedintele Republicii, pana acum doar
metaforic numit „seful statului”, a devenit „lider suprem real” avand un
Guvern personal, fara vreo legatura cu rezultatul alegerilor, care
depinde de gratia sa, si un Parlament de mucava, care si-a abandonat
functiile. Va putea tolera un asemenea sef concurenta „dictaturii
procurorilor”? Imposibil. Ar fi impotriva firii.
Pe
de alta parte, este important de stabilit in ce scop a dorit domnul
Johannis un guvern la dispozitia sa si un legislativ castrat, precum si
mai ales, cum se explica misterul ca derapajul autoritarist al Romaniei
este acceptat de Occident in timp ce este refuzat Budapestei si
Varsoviei? Ambele intrebari primesc acelasi raspuns. Un raspuns care
lamureste si lipsa de solidaritate a Guvernului roman cu cel maghiar si
polonez, solidare intre ele. Regimurile maghiar si polonez („democratie
neliberala”, dupa expresia dlui Victor Orban) sunt nationale; cel roman,
supranational. Autoritarismul maghiar si polonez sunt suverane. Cel
romanesc, este colonial sau vasal. In timp ce in Ungaria si Polonia se
ridica noi obstacole in calea capitalului si agendelor geopolitice
straine, in Romania se inlatura ultimele bariere care stanjenesc sau
scumpesc accesul deplin al strainatatii la avutia natiunii romane,
bariere reprezentate de elitele nationale (politice, economice,
culturale etc.) si, da, de clanurile oligarhice locale, mai mult sau mai
putin imbogatite prin acumulare primitiva, mai mult sau mai putin
corupte.
Pana
acum, functia curatirii terenului pentru interesele straine a fost
exercitata, in cadrul fragilei democratii romanesti, de sistemul
judiciar; o putere confiscata de strainatate si
indreptata impotriva celorlalte puteri. Costul acestei solutii a fost
blocarea deciziilor la toate nivelele, sub efectul terorii instaurate de
„dictatura procurorilor” sau de triada SRI-DNA-ICCJ. Or, nimeni nu are nevoie de o Romanie blocata in care nu se mai iau decizii si nu se mai asuma raspunderi.
Asa
s-ar explica schimbarea modelului de control (extern). In locul
formulei indirecte, prin justitie, s-a ales o formula directa, prin
conducerea politica a puterii concentrate la varf. in acest caz, o
„dictatura” rationala si pozitiva ar lua locul terorii impredictibile si
distructive. Oligarhii romani au acceptat aceasta varianta pentru a
scapa de spectrul puscariei. De aceea Parlamentul si partidele au
capitulat. Dincolo de ceea ce se vede si in ciuda criticilor
venite din toate partile, regimul personal al lui Klaus Johannis ar
putea fi tocmai rezultatul unui consens general. Toata lumea,
dinauntru si din afara, spera ca seful statului, dotat acum cu
suficienta putere, va avea si suficienta abilitate pentru a tine in
echilibru poftele locale, nationale si supranationale, lasand romanilor
un minim rezonabil de resurse pentru supravietuire si netezind drumul
strainilor spre resursele romanesti.
Fi-va,
oare, neamtul din Hermanstadt mai capabil decat cel din Sigmaringen sa
realizeze cvadratura cercului, scotand astfel Romania din fundatura
istorica in care se gaseste? Se va dovedi el o simpla unealta a
strainatatii? Va nemultumi el pe toata lumea sau macar pe cei
care conteaza si va fi eliminat de pe traseu la prima turnanta? Asta
este o alta sarada. Desigur,
balaurul cu trei capate al justitiei politizate (odiosul trinom) va
opune o rezistenta totala impotriva celui care va incerca sa il bage
inapoi in sticla fermecata din care l-a scos ucenicul vrajitor Traian
Basescu. Pana una alta, insa, este clar ca avantul
politic distructiv al puterii judecatoresti, care arunca din covata
copilul odata cu apa murdara, va trebui moderat. Raspunderea
magistratilor pentru erorile judiciare (evident, consecutive erorilor
procedurale comise cu rea credinta) – o masura altminteri foarte
populara – va fi un bun inceput pe acest drum.
8. Concluzii
Reflectiile
de mai sus, o incercare limitata doar la masuri indispensabile, urgente
si fezabile, nu epuizeaza problema reformei justitiei; imposibila, de
altfel, fara amendarea Constitutiei si regandirea CSM si CCR. Cu atari
limite, concluziile lor sunt in numar de trei.
In
primul rand, concentrarea nedemocratica a puterii politice in zona
executivului va conduce la eliminarea dictaturii procurorilor /
magistratilor, chiar daca asta nu va insemna si sfarsitul justitiei
selective. Daca democratie nu mai e, macar un surogat de stat de drept
sa recuperam. Adica sa scapam macar de una dintre dictaturi sau de una
dintre formele dictaturii, subrezindu-o, astfel, si pe cealalta. Acesta
ar fi un obiectiv strategic principal al romanilor in etapa actuala.
In
al doilea rand, reformele din sistemul judiciar sunt mai importante
decat numirile de persoane. Cu ajustari minime in organizarea justitiei,
dna Kovesi si altii ejusdem farinae (din acelasi aluat) pot ramane
teoretic in functie pana la pensie.
In
al treilea rand, in favoarea schimbarilor necesare se poate aduna o
masa critica. Totul este ca aceasta masa critica sa se organizeze si sa
se exprime public, utilizand la maxim mijloacele de comunicare
electronica disponibile. Iata obiectivul tactic principal.
PS:
Dedic acest eseu tuturor ministrilor tehnocrati ai justitiei, prezenti
si viitori. Preluarea oricareia dintre ideile pe care le contine este
exclusa de la acuzatia de plagiat si este scutita de plata drepturilor
de autor".
guv.ro
Iata
cat de serios este raspunsul Administratiei Prezidentiale in ceea ce
priveste pretinsa inexistenta in Justitie a colaboratorilor si
acoperitilor serviciilor secrete. Desi anumiti membri ai CSM au anuntat
cu mare fast comunicatul Presedintiei cum ca nu sunt acoperiti printre
judecatori si procurori, nici macar consilierul presedintelui Klaus Iohannis, Dan Mihalache 
SHARE
