Arhivar întârziat la „Casa Pâinii” (I)

 Apropo de postarea de ieri. Promisesem o continuare, adică să povestesc ce a fost. Mă trezesc cam cu două ore mai devreme ca de obicei, obiceiul din vremea de izolare. Adică pe la ora 6, tocmai ca să ajung în timp util la program. În fine... Ajung printre ultimii, ocup un loc și aștept. Se face prezența de rigoare, semnăm de sosire pe o foaie stil tabel cu pretenții de condică. Program de la 7 la 15. În fine, să zicem că accept. Se zice că nu e bine să te pui în fața boului, în spatele calului și în gură cu șeful, că ți-o iei. Mai ales dacă șeful e șefă, adică femeie, că nu te speli cu toată apa din univers.

Acum se pune întrebarea: ce avem de făcut? Și răspunsul a venit imediat: pe o masă apar teancuri de dosare mari și groase. La fiecare dintre ele trebuia făcut opisul, adică un fel de sumar al conținutului fiecărei file. Mi se pune în față un astfel de dosar, având aproape 840 de file. Trebuia să scriu pe coli albe ce era pe fiecare filă, bucată cu bucată. „Pe lângă dosarul pe care îl aveți în față mai aveți de făcut opisul la încă patru. În total cinci.” Șocul a venit pe urmă, când, începând să scriem, realizăm ce însemna atâta scris. Nu greu, dar migălos. La finele programului nici nu terminasem de scris opisul primului dosar, dar trecusem de jumătate. Mi se părea că „mirosea a creier încins”.

Durerea era că mi se părea că cineva își bătuse joc de noi: era ca și cum cineva vroia să ne țină în mod ciudat și stupid la lucru. Nu era ceva care nu se putea face și nu se putea învăța.Dar actele erau de acum 10-11-12 ani și în mod normal trebuiau să fie deja „casate”, adică trimise la maculatură. Asta doar dacă nu trebuiau să fie ținute pentru un timp nelimitat. Îmi vine greu să cred că un funcționar normal la cap și conștiincios nu ar fi făcut opisul la toate aceste dosare în atâția ani de zile. Și trebuia să venim noi să scoatem cotiga dintre șleaurile pline de noroi. Sau ca și cum ar fi vrut cineva să ne demonstreze că și în domeniul Asistenței Sociale din cadrul Primăriei se lucrează. Și încă cum se lucrează...

Acum sincer... Să nu se creadă că în medicină nu se scrie. Și încă destul de mult dacă îți pui mintea. Teoretic, mai tot ce faci trebuie să scrii. Sau să pui cumva într-o arhivă tocmai ca să ai înregistrat într-o memorie tot ceea ce ai descoperit și ai făcut de-a lungul timpului. Faci ca un fel de „dosar medical” pentru fiecare pacient și pentru fiecare unitate medicală în parte care să conțină totul într-o succesiune logica și cronologică. Un „dosar medical” pe care să îl poți prelucra statistic și care să te ajute ca și istoric pentru fiecare pacient în parte pentru a putea contura viitoarele strategii diagnostice și terapeutice. Practic cam jumătate din timpul petrecut la programul de muncă îl petreci scriind și alcătuind propria arhivă/bază de date.

Posibil că cineva a vrut să ne pună la lucru mai mult ca să ne dea de lucru. Sau să încerce cumva să ne umilească odată și odată. Ideea este că munca aceasta poate fi acceptată; în fond și noi putem munci ca oricine altcineva, oricând și oriunde. Nu este necesar să ni se demonstreze nimic. Mai mult, cred, ba chiar sunt sigură că noi putem demonstra mai mult decât altcineva va putea încerca vreodată să ne demonstreze.

Ce să mai vorbim... În continuare îmi voi vedea de treabă așa cum se cuvine. Pe cât posibil... Dar să ferească Dumnezeu să încearcă cineva să umilească sau să subestimeze corpul medical fără motiv și fără rost. Putem munci oriunde, oricum, oricând și oricât de mult. Comunicare și înțelegere să fie. Tinem legătura!!!

Izolare(???)

De (aproximativ) o lună și jumătate stau în casă. Nu am ieșit afară în tot acest timp decât de 3-4 ori, și atunci chemată de alții, în speță de șefi. Recunosc că, din anumite puncte de vedere, acest lucru mi-a prins bine într-o oarecare măsură, deși privită situația din alte unghiuri, m-a și deranjat. Nu situația în sine, ci prelungirea ei. Izolarea aceasta la domiciliu este dictată de starea de urgență justificată de pandemia provocată de o nouă varietate de coronavirus. Recunosc că, in calitate de medic, sunt de acord și chiar recomand izolarea la domiciliu sau în spital a celor suferinzi de boli infecțioase, mai ales a celor contagioși pentru ceilalți, atât pentru tratarea corespunzătoare a acestora cât și pentru prevenirea transmiterii bolii la alți indivizi din comunitate. Se pare că în contextul actualei pandemii nu este suficientă izolarea doar a celor infectați. In contextul actual nici nu pot fi depistați toți cei potențial infectați decât doar în prezența simptomelor și a contextului epidemiologic, poate nici chiar atunci.Se pare de asemenea că afecțiunea este totuși mult mai contagioasă decât ceea ce a fost până acum, poate și din cauză că virusul nou apărut atacă populația lipsită încă de mecanisme eficiente de apărare, iar boala odată declanșată poate da adesea simptome grave și chiar decese la indivizii slăbiți deja de alte afecțiuni.

În mod normal nu ar fi indicat să mă expun ieșind în colectivitate fără motive justificate. Ca atare, poate chiar de aceea, nu am mai mers nici la programul normal de lucru de până acum. Nu mi-am dorit eu asta, poate că este mai bine așa în condițiile date, căci este mai importantă sănătatea mea și a celor apropiați mie decât conștiința activității profesionale. Ideal ar fi ca expunerea să se facă doar atunci când nu este încotro și pe durată scurtă.

Apropo de asta. Acum câteva zile am primit următorul mesaj:

„Începând de luni 04 mai 2020, tot personalul se va prezenta la „Casa Pâinii”. Programul va fi de la ora 07-15”

Să explic puțin situația, căci mi se pare ceva contrar normelor din această perioadă total anapoda. „Tot personalul” inseamnă cam 30-40 de oameni. Dacă vin și șefii, cu siguranță numărul se apropie vertiginos de 40, dacă nu este depășit acest număr. Deci un număr destul de mare de persoane într-un spațiu relativ inchis (o sală!), cel puțin pentru început cât va fi o oarece organizare. Chiar dacă sala este destul de mare, oricum ne vom așeza, tot nu vom putea sta prea departe unul de celălalt. Chiar dacă, aparent, toți suntem (cel puțin aparent!) sănătoși, nu garantează nimeni că în mediu nu sunt virușii incriminați, fie în sala cu pricina, fie pe drumul de acasă până acolo. Ok, ne asumăm riscul pe perioade scurte de timp atunci când este neapărată nevoie. In aceste condiții fiecare își limitează deplasarea ca timp și spațiu și evită aglomerația. Dar 30-40 de oameni într-un spațiu închis pe durata a 8 ore, fără oferirea unor explicații și justificări de bun simț, mi se pare ceva aiurea și de risc.

Spun să nu tragem în mesager. Contează mai puțin cine ne-a transmis mesajul, în fond persoana respectivă nu are nici o vină, doar a trimis o comunicare venită mai de sus, de la conducătorii instituției pentru care lucrez. Nu este prima dată când se iau decizii fără ca noi, executanții, să fim întrebați și consultați pe problema respectivă. Ok, accept o decizie luată unilateral doar atunci când respectă toate normativele în vigoare și se știe exact situația fiecăruia dintre noi astfel încât să nu ni se facă nici un potențial rău, mai mic sau mai mare. Să nu uităm că pot fi persoane care, odată ce contractează boala, pot face o formă gravă ce se poate solda cu sechele ulterioare sau cu deces. Probabil că acești oameni vor muri mai repede sau mai uțor decât ceilalți, dar de ce să le accentuăm suferința și să grăbim deznodământul în mod deliberat și (in)conștient? Aceste persoane cu risc pot fi unii dintre noi sau unii din anturajul nostru, în special familia. Nu cred că cineva își riscă viața și integritatea corporală, fie pentru el, fie pentru membrii familiei. Ar fi sinucidere sau crimă. Și nu cred că noi, subordonații, suntem capabili de așa ceva.

Nu cred că este bine să forțăm inutil lucrurile, încercând să evadăm forțat înainte de vreme dintr-un mediu relativ sigur spre viața și activitatea noastră dinainte de criză, înainte de a trece perioada de risc. Nu este cazul să avem mustrări de conștiință că nu ne desfășurăm activitatea la locul de muncă după programul normal, doar pentru a ne justifica primirea unui salariu. Putem trece în șomaj tehnic. Sau, dacă nu, putem lucra de acasă. Putem studia din punct de vedere profesional. Putem efectua lucrări de statistică sau putem elabora materiale de educație pentru sănătate, pe care să le distribuim în online. Nu este tocmai ok, din punctul de vedere al unui ritm normal de muncă, dar, dacă tot suntem forțați să stăm izolați la domiciliu și este mai bine deocamdată să fie așa, de ce să nu profităm de situație?

Să sperăm că situația nu va fi chiar atât de gravă. Sincer vorbind, o fărâmă de teamă tot există. Putem alege să alimentăm teama și chiar anxietatea sau să o înlăturăm. Personal vorbind, aș prefera să se revină cât mai repede la un regim aproape normal de lucru. Acum am făcut lucruri pe care nu reușeam să le fac înainte, și asta este bine. Dar sunt și lucruri pe care le-am lăsat deoparte, pentru a le face când vom ieși cât de cât din criză. Lucruri a căror rezolvare nu o pot amâna la infinit. Deci hai să ne abținem cu toții să facem lucruri necugetate și nelalocul lor acum tocmai pentru a evita neplăcerile și pentru a nu prelungi criza mai mult decât este necesar.
 Pentru cei care au în mână pârghiile activitâții aș avea oo sugestie. Hai să încercăm să lăsăm orgoliile la o parte. Să ne gândim că vom avea nevoie cu toții, mai târziu, după ce vor trece aceste vremuri tulburi, tocmai de acești oameni care se îmbolnăvesc grav, atât de grav încât își riscă viața și integritatea corporală, atât de mult încât unii dintre ei pierd în final lupta. Avem nevoie de ei după criză apți de muncă printre noi și nu îngroșând rândurile morților din cimitire. Haidem să îi protejăm pe ei și pe cei din familiile lor, fie că îi punem la muncă în stil clasic, la birou, sau îi lăsăm să muncească acasă. Să încercăm să nu îi tracasăm inutil; își vor face datoria din plin și din proprie inițiativă dacă se simt protejați. Nimeni nu este bucuros să stea degeaba închis în casă pe timp nelimitat și să se simtă inutil. S-ar putea ca odată ce se simte pus în pericol să riposteze: fie vor face un pas înapoi, fie vor riposta, fie vor face cu totul altceva decât li se cere. Este reacția obișnuită la stres. Iar stresul este tot o formă de agresiune pe care nu și-o dorește nimeni.

Vom vedea ce va fi. Sper să ne vină tuturor mintea la cap și vom face exact ceea ce trebuie! Ținem legătura! Pe curând!

Bullying? Hărțuire? (IV)

De la ceea ce am postat aici nu am mai scris nimic. Până acum. Din mai multe motive.
În primul rând nu am vrut să scriu „la cald”, adică la nervi. Căci nu știu ce ar fi ieșit. Mai mult ca sigur ar fi ieșit scântei și ceva în plus. În al doilea rând am vrut să se mai adune lucruri, evenimente și să se sedimenteze frumos.
Prima reacție când am citit hârtia din plic a fost de nedumerire, de furie, de frustrare. Mă gândeam cine a scris acele două „adrese”? Si de ce a durat atâtea zile până am fost chemată la comisia de disciplină? Și ce putea să fie atât de grav de s-a ajuns până aici?
În prealabil am angajat un avocat și i-am explicat toate bănuielile mele. A acceptat să mă ajute, dar mi-a propus să cer o amânare, din motive obiective.
În ziua stabilită m-am prezentat la comisie și am cerut o amânare până în cea mai apropiată zi posibilă. Apoi mi s-au arătat cele două plângeri pe baza cărora fusesem citată la comisie. Am recunoscut imediat scrisul de pe fiecare dintre cele două: unul al domnului asistent S. V., celălalt al doamnei asistente I. S., ambii asistenți cu care lucrez de ceva ani buni.
Cu S. V. avusesem o altercație încă din august. Am povestit circumstanțele aici. El a fost desemnat să mă înlocuiască la evenimentul la care urma să asigur asistența medicală împreună cu o colegă asistentă medicală mai nouă, dar din cauza accidentării suferite de tatăl meu a trebuit să cer să fiu înlocuită. Încă de atunci nu m-a iertat; era ferm convins că nu voisem să merg și pretextasem o scuză de moment să fiu  înlocuită. Ceea ce nu era adevărat, dar nici nu a vrut să asculte. Chiar de la începutul anului școlar mi-a spus că i se propusese să-mi facă referat (reclamație), dar că a refuzat, ca să îl citez direct, să „scoată castanele altora din foc cu mâinile lui”. Ceea ce a și făcut până la urmă, dovedind o lipsă crasă de caracter.
Cu I. S. am avut altercația prin sms-uri pe care am povestit-o aici. Recitind mesajele am constatat că s-a ținut de cuvânt când a scris: „E treaba d-voastră... O să răspundeți personal” și: „Faceți cum vreți dar să nu regretați mai târziu!!!”. Este drept că nu regret nimic. Nici că am fost tracasată fie și doar de ideea de a mi se aduce niște acuze, mai mult sau mai puțin fondate, ca să nu spun că unele sunt chiar ca niște mofturi de copii râzgâiați. Nici că mi s-a tăiat din salariu o sumă destul de mare, aproape 20%; în fond am avut și eu partea mea de vină. Nici că, deși mă susțin necondiționat când suntem între noi, nici un coleg asistent nu are curajul să mă susțină pe față, de teama unor sancțiuni din partea șefilor. În fond este extrem de greu să îți pierzi locul de muncă dintr-o prostie și să faci eforturi să îți găsești și să te adaptezi la un loc de muncă nou.
Audierea a fost... dură. Deși am pornit cu ideea de a mă ține tare pe poziție, m-am simțit copleșită. Eram în evidentă minoritate: 3 contra 2, ba chiar 3 contra 1 dacă țin cont că am vorbit mai mult eu. Plus că mi s-au pus în față „dovezi” interpretabile, căci convorbirea pe care eu o știam purtată cu I. S. s-a spus că o purtasem cu S. V. De fapt aveam să aflu motivul abia ieri: I. S. redirecționase convorbirea dintre noi două către S. V., de pe telefonul căruia fuseseră puse mesajele la dispoziția comisiei. O altă lașitate, după părerea mea, căci totul a fost o minciună prin denaturarea adevărului. Dar eu nu aveam cum să demonstrez asta în acel moment.
Mărturisesc că am avut senzația că mă lupt cu morile de vânt. Mărturisesc că am avut mereu senzația că mă izbesc ca de un zid atunci când cer ceva din partea anumitor persoane, fie ajutor, fie informații. Nu generalizez, dar mi se întâmplă în mod nedrept tocmai când mi-e lumea mai dragă și când nu am chef de stres, de cearta, de dispute, de discuții în contradictoriu.
Și mai mărturisesc ceva. Oricum s-ar termina povestea aceasta simt că este doar începutul unei serii întregi de povești urâte pe care tot noi le provocăm, tocmai pentru că refuzăm să privim în față realitatea și s-o acceptăm. Și uităm să mai acceptăm ceva: să ne apărăm pe noi înșine apărându-i pe cei de lângă noi.

Te simți iubit de mama ta? – guest post Cristina Gherghel

Mi-e greu să scriu aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că odată ce pui negru pe alb un gând sau un sentiment negativ parcă devine instant real.
Săptămâna trecută, am primit un e-mail privat trimis de pe unul din cele 30 de blog-uri ale mele intitulat „Eu merit”.  Primesc multe mesaje de pe bloguri și pe rețelele sociale. Toate mă emoționează și mă pun pe gânduri, căci cine scrie în privat se confruntă cu o situație atât de urâtă încât nu are curajul să o mărturisească într-un comentariu public. Mesajul în cauză era de la o fată disperată, care mi-a spus cu multă durere că mama ei nu numai că nu o iubește, dar o urăște și-și bate joc de ea. Mi-a scris multe întâmplări, ca să înțeleg că nu este numai o idee paranoică în capul ei. Cu infinită amărăciune a trebuit să recunosc că fata, să-i spunem Elena (deși o cheamă altfel), are dreptate. Din ceea ce mi-a povestit a reieșit clar că mama ei nu are nici cea mai mică considerație față de copilul ce a purtat în pântece vreme de 9 luni. Mama Elenei cere de la fată ca aceasta să se dedice ei trup și suflet. Elena îi face toate treburile casei – deși mama este destul de tânără și în putere, dar nu are timp, căci se uită la toate telenovelele care există. Pe lângă asta, mama o vorbește de rău la prietene și vecine, o blestemă și-i dorește tot răul din lume etc.
Nu este prima dată când aud așa ceva, dimpotrivă, dar am plâns cu lacrimi amare și m-am pus în genunchi să-ntreb de ce? De ce unele mame se comportă așa? De ce le-a fost permis să aibă copii când nu sunt capabile să iubească și să ofere confort? De ce ele au devenit mame fără suflet, când alte femei și-ar da viața pentru a avea un copil?
Evident că nu am primit răspunsuri. Și ar fi culmea să aud voci în jurul meu (sau în capul meu) când nimeni nu vorbește. Nici măcar televizorul – căci mama, draga de ea, nu știu din ce motiv – nu vrea să-l mai deschidă. Niciodată. Și dacă nu vrea televizor, nu vrea nici radio – deci este liniște deplină în casă – perfect pentru un scriitor. Dar asta-i o altă poveste.
De mult am vrut să public o carte despre părinții care-și tratează copiii ca pe niște sclavi, dar mi-a fost frică și parcă rușine. Rușine de parcă i-aș fi făcut o nedreptate mamei mele – o mamă eroină – mama a 10 copiii. Dar ea nu are nicio vină că alte mame nu-și iubesc copiii.
Iubirea părinților ar trebui să fie necondiționată. Și, în cele mai multe cazuri, este. Mamele și tații își iubesc copiii indiferent de cum se comportă și ceea ce fac aceștia. Dar există tot la fel de multe cazuri în care părinții își urăsc copiii, de parcă ar fi vina acestora că s-au născut.
Să crești un copil nu e ușor. Nu a fost ușor pe vremea lui Ceaușescu – când se făceau cu grămada – dar acum este și mai greu. Dar nimeni nu obligă o femeie să facă copii, dacă nu-i vrea! Mai ales în ziua de azi.
E ușor pentru mine să vorbesc, că nu-s măritată și n-am datorii față de un bărbat, știu. Cer scuze acelor femei care au rămas însărcinate din întâmplare. Nu am nimic împotriva lor dacă își iubesc copiii, căci știu cât au suferit. Părinții mei nu au plănuit niciun copil, dar i-au primit cu drag pe cei pe care i-a dat cerul: 10 (11 de fapt). Și i-au iubit pe toți.
Mulți dintre noi cred că o mamă își iubește copilul pentru că nu se poate altfel – este carne din carnea ei – dar, din nefericire, iubirea nu se i poate impune nimănui. Nici măcar sau mai ales, unei mame. Dar eu nu condamn nici aceste mame care nu-și iubesc copiii, eu le condamn pe acelea care-și bat joc de ei și-i tratează ca și cum ar fi proprietăți fără drept de apel. Știu că există mame care vor să intervină mereu în viața copiilor de parcă ar fi un drept divin. Unele pretind ca ai lor copii să renunțe la tot și să se dedice îngrijirii celor ce le-au dat viață „că doar de asta te-am făcut”. Unele sunt mereu bolnave, mereu nefericite, tot timpul victime. Părinți toxici.
Elena mi-a spus că e nefericită în căsătorie – soțul este bețiv și violent (printre altele) – și ori de câte ori are curajul să recunoască asta în fața mamei ei, aceasta râde, ridică ochii spre cer, și spune cu ironie: „Și ce să-ți fac eu dacă asta meriți? Tu l-ai ales. Nu veni să te plângi la mine!”
Și mi-a mai spus că este grav bolnavă și face eforturi uriașe ca să meargă la serviciu. Femeia care a născut-o știe și când Elena are câte o criză acută de durere, mama ei fie o ignoră total, fie îi spune să înceteze să facă scene, că nimeni nu este sănătos.
„Nu pot să vorbesc nimic cu ea, nu mă ascultă și mă ia în râs. Deseori mă-ntreb dacă sunt înfiată, căci mamele ar trebui să-și iubească copiii, așa cum îi iubesc eu pe-ai mei. Și Dumnezeu mi-e martor că n-am avut de unde să iau exemplu”, a adăugat Elena.
Se spune că mama este singura persoană care ar trebui să te înțeleagă și să-ți fie alături în cele mai grele momente ale vieții, dar multe mame se comportă mai rău ca dușmanii în toate aceste situații. Și dacă mama nu te iubește, atunci cine?
Dacă mama își bate joc de tine, cu durere în suflet îți spun să pleci departe de ea – eu care m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea știu ce vorbesc. Și nu te simți vinovat, căci nu e vina ta că ea nu te iubește. Este dreptul tău să-ți faci o familie și să fii fericit. Dar gândește-te bine, reflectă intens asupra motivelor pentru care crezi că mama ta nu te iubește. Dacă și-a făcut datoria față de tine: dacă te-a spălat, te-a îmbrăcat, ți-a dat de mâncare, ți-a suflat pe răni, ți-a șters lacrimile când ai plâns și te-a ținut la pieptul ei până ai adormit, atunci ea te iubește. Nu o pune deoparte și nu te supăra pe ea când îți dă câte un sfat sau își spune o părere cu care nu ești de acord – tot din iubire o face. Ignor-o doar când vrea să-ți comande viața sau îți cere mereu să renunți la tot, ca s-o servești pe ea. Mama are datoria (dacă vrea) să-și dea viața pentru copii, niciodată invers. Nu te  enerva pe ea nici dacă suferă de o boală a minții – nu se poate controla și sunt sigură că suferă mai mult decât îți poți imagina. Știu că e greu, dar nu este vina ei că face sau spune lucruri care te îndurerează. Mintea i se poate deteriora oricui, în orice moment. Fii răbdător și înțelegător – căci cum faci, așa găsești. Poate și tu ai copii la rândul tău. Poate acum înțelegi de ce părinții tăi erau severi cu tine și-ți puneau reguli.
Mamelor care vă iubiți copiii, vă rog din inimă să mă iertați dacă v-am supărat cu acest material – nu era intenția mea, nici pe departe. Ba chiar scriu o poveste despre dragostea de mamă – dar copiii care suferă fără vină din cauza părinților au dreptul să-și facă auzită vocea și durerea. Eu sunt de partea celor care iubesc și sunt împotriva oricărei forme de maltratări. Copiii nu sunt proprietatea și nici sclavii părinților. Una dintre poruncile lui Dumnezeu sună cam așa: „Cinstește pe părinții tăi, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.” Când eram mică, am întrebat un preot de ce nu există o poruncă de acest gen și invers?
Copii, iubiți-vă părinții, îngrijiți-vă de ei și respectați-i. Părinți, faceți la fel, că așa-i omenește.

Dacă ai apreciat, te aștept pe blog-uri și rețele sociale:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://twitter.com/autorcristinag
• https://devorbacucristinag.blogspot.com

Nu uita că voi începe să fac vlogging pe YouTube. Mulțumesc din inimă celor care s-au abonat deja.

CRISTINA GHERGHEL

Te simți singur și ai impresia că nu te înțelege nimeni? – guest post Cristina Gherghel

Știi momentul acela în care-i spui cuiva de ce ești amărât și acel cineva dă din cap în semn că nu înțelege?
De câte ori nu ți s-a întâmplat asta?
De multe ori, sunt sigură. Rețelele de socializare sunt pline de astfel de doleanțe.
Există oameni care se plâng din orice motiv și sunt permanent nemulțumiți, bolnavi și cătrăniți. Dacă e soare nu e bine, dacă plouă e și mai rău – dacă-s într-o țară străină vor acasă, dacă-s acasă vor să plece unde văd cu ochii și tot așa. Nici nu-și dau seama că se plâng, deoarece o fac atât de des încât li se pare o simplă conversație. Dar tu stai și asculți la nesfârșit aceleași cuvinte, aceleași probleme, aceleași temeri… Iar dacă îndrăznești să le spui că schimbarea vremii nu stă în puterile oamenilor, dar restul da, se uită la tine ca la nebun. „Cum să râd când afară-i înnourat și plouă, iar eu n-am în casă ouă?!”
Cunosc o mulțime de astfel de oameni. Mult prea mulți. Vampiri energetici, așa sunt numiți acești semeni mereu mâhniți. Și, dacă ești o ființă sensibilă, acești vampiri te trag în jos, te influențează, te afectează și te deprimă – adică-ți consumă toată energia.
Pe de altă parte, există oameni care țin totul în ei și zâmbesc în fiecare moment, deși cară pe umeri greutăți incredibile. Nu se plâng, deși sunt grav bolnavi și fiecare zi este o luptă pe care ar putea să o piardă. Iar dacă o dată îndrăznesc și ei să-și deschidă inima sângerândă și mintea zdruncinată, mai mult ca sigur, unii nu vor înțelege și se vor simți neconfortabil în fața durerii adevărate.
Și când acei oameni, care nu se plâng decât în momentul în care totul se dărâmă în jurul lor ca un castel de nisip, realizează că nimeni nu dă doi bani pe ceea ce simt, se izolează, ridicând un perete între ei și restul lumii. Se închid în ei și-și văd de treaba lor.
Că ești singur, în doi sau în grup, viața merge înainte.
Aș putea să scriu la infinit despre singurătate, despre ziduri și castele de nisip, despre vreme și despre oameni care se plâng la nesfârșit – de parcă ar recita o poezie, despre cei care sunt constrânși să asculte – că, altfel, iese scandal, despre cei care suferă în tăcere și zâmbesc angelic când totul înăuntrul lor urlă de durere, dar nu vreau să te plictisesc. În cartea „Ce ești azi, ai decis ieri” dezvolt pe larg aceste subiecte – dacă ești interesat.
Oamenii se împart în multe categorii și sub categorii. Cei care se plâng permanent, cei care o fac din când în când (cum este normal), cei care țin totul în ei, cei care ascultă, cei care se prefac că ascultă (sau ascultă, dar nu aud), cei care suferă pentru calvarul altora și cei care nu dau o ceapă degerată pe necazurile altcuiva.
Chiar aseară m-am uitat la un film în care am auzit o frază de genul: „Majoritatea suferă pentru cei dragi, dar, în general, oamenii sunt complet insensibili la problemele celor din jur.”
Dar cine admite asta?
Ne supărăm de moarte când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, dar permite-mi să întreb:
— Tu îi înțelegi pe ceilalți?
Nu trebuie să răspunzi în fața altora, uită-te în oglindă și fii cinstit cu tine însuți/însăți. Numai oglinda îți va ști secretul. Și oglinzile nu vorbesc.
Dacă ai răspuns că-i înțelegi, permite-mi să-ți pun o altă întrebare:
— De unde știi că ai înțeles exact ceea ce altcineva ți-a destăinuit?
Adevărul adevărat este că oamenii nu ne pot înțelege, pentru că fiecare dintre noi este unic în felul său. Fiecare dintre noi simte, gândește și acționează diferit. Fiecare dintre noi are visuri, planuri, dorințe, idei, credințe, priorități etc. complet diferite de aproapele nostru… .
— Când cineva îți spune că-i crapă inima dacă vede un șoarece, tu, care nu te temi de acești mici patrupezi, ce faci? Ce simți? Nu râzi?
Multe persoane suferă de fobii – frici incontrolabile – cum ar fi frica de spații închise, de injecții, de oameni etc.
Noi râdem de ei și le explicăm că nu au de ce să fie terifiați, că nimeni n-a murit sufocat într-un lift. Dar dacă am avea noi fricile lor, cum ne-am simți când temerile noastre sunt călcate în picioare?
Și asta-i valabil în orice context.
Cum să înțeleagă cineva de ce vreau să fiu scriitoare și ce simt când cititorii îmi lasă recenzii negative?
Nici măcar un scriitor care are exact aceleași experiențe ca mine nu poate înțelege.
Știi de ce. Pentru că nu simțim și nu gândim la fel!
Eu vreau să-mi vând cărțile ca să mă pot îngriji de mama mea și să-mi plătesc facturile. Poate celălalt scriitor vrea să câștige bani ca să meargă în vacanță sau să-și ia o bijuterie din aur. Pentru el nu este chestiune de viață și de moarte, pentru mine este!
Iată de ce este imposibil ca altcineva, în afară de noi, să ne înțeleagă. Numai noi știm de ce facem ceea ce facem. Numai noi știm ce simțim cu adevărat. Și, câteodată – poate de multe ori – nici noi nu avem habar de ce suntem atât de nenorociți când avem un acoperiș deasupra capului, un pat în care să dormim și pâine pe masă… . Dar când necazurile se adună ori nu se mai termină, parcă, niciodată ne împrăștiem pe pământ ca praful în văzduh. Și suntem singuri. Complet singuri.
De aceea nu avem dreptul să judecăm sau să criticăm pe nimeni pentru trăirile, alegerile și acțiunile lor. Nu știm ce-i în inima altora. Nu știm ce bătălii dau în fiecare zi, nu știm pentru cine și ce muncesc. Când judecăm, o facem din prisma noastră, pe baza sentimentelor, a priorităților noastre și a lucrurilor în care credem noi. Și asta nu-i corect. Fiecare dintre noi cară în cârcă griji și nevoi individuale. Ce-i greu pentru noi e ușor pentru alții și invers.
Dar mai ales, nu ar trebui să ne simțim deprimați sau poate ofensați de moarte că alții nu ne înțeleg. Nu au cum să ne înțeleagă, chiar dacă (unii) fac eforturi uriașe.
Putem să plângem cu cei care suferă, puteam să-i ajutăm, să-i încurajăm, dar n-avem cum să-i înțelegem cu adevărat. Important este să nu luăm în derâdere temerile și nevoile lor.
Și la fel de important este să ne ferim de vampirii energetici, adică de cei care-n loc să caute soluții la probleme, să accepte vremea și să-și asume responsabilitatea acțiunilor, se plâng de câte-n lună și-n stele și-și varsă năduful pe noi. De parcă viața noastră ar fi lipsită de nevoi sau nu am avea destule lucruri și persoane de care trebuie să ne îngrijim. Căci vampirii energetici se dezvoltă când sunt ascultați. Iar alții (sensibili și empatetici) se sufocă, striviți de necazurile lor (despre care nu știe nimeni, poate) și de multe altele care nu le aparțin.
Fii om cu oamenii.
Dacă ai apreciat, te aștept pe rețelele de socializare, YouTube și pe bloguri:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG
• https://scriitorcristinag.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

Somnul raţiunii naşte monştri. Sau poate nu?

Ieri am venit de la programul de la job puțin cam „întoarsă”, indispusă chipurile. Fusese o zi ce se voia obișnuită, cu excepția unui singur aspect. Dar dacă mă gândesc mai bine, acest aspect ar putea deveni obișnuință, așa că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că s-ar mai putea să se mai petreacă astfel de evenimente aparent, dacă nu neplăcute sau inoportune, cel puțin evitabile, în cazul în care vrem cu tot dinadinsul să nu fim scoși din zona de confort. Sau așa credem noi...
Ce s-a întâmplat de fapt? Dimineață ajung la cabinet ca de obicei. Completez hârtiile găsite pe birou, semnez și parafez tot ce am găsit pe masă. Cum nu era prea mult, termin în doar câteva minute. Cum era liniște și nu aveam, momentan, nimic special de făcut, ca să nu trăiesc cu impresia că stau degeaba, am scos din geantă un manual de limbă engleza, de dificultate mică spre medie, pe care pusesem mâna tocmai ca să încep să mă refamiliarizez cu limbile străine învățate în școală, pornind de la lucrurile elementare. Caut pe smartphone ceva muzică, dau sonorul aproape în surdină ca să aud, pe cât posibil, doar eu, și încep să parcurg cartea, filă cu filă și lecție cu lecție, cu pixul în mână și foaia de hârtie alba în față. Bineînțeles că ideea era că, dacă s-ar fi ivit ceva de făcut, să întrerup ceea ce făceam până atunci, recte muzica și studiul lejer al limbii engleze, și mi-aș fi intrat în rolul de medic.
În fond, pentru un medic nu este nicidecum deplasat să se apuce să învețe limbi străine și să își perfecționeze cunoștințele în acest domeniu. Oricând abilitatea de a înțelege și de a se face înțeles într-o limbă de circulație internațională poate fi extrem de utilă pentru comunicare și pentru documentarea și informarea profesională. Așa că nu vedeam de ce să mă feresc să fiu văzută de ceilalți din jur citind o carte într-o limbă străină, din orice domeniu ar fi aceasta.
La un moment dat, uitându-mă cu coada ochiului spre asistentul meu, S., mi s-a părut ceva curios la el, deși nu anormal sau ieșit cu totul din comun. El care, de obicei, nu avea stare să lucreze ceva timp mai îndelungat în cabinet, la birou sau nu, de data aceasta nu a ieșit prea des din cabinet ceva mai mult decât de obicei. Ei bine, mi-am spus, acum și-a găsit omul timp să își facă ordine prin dulapuri și prin gențile de medicamente, verificând, aranjând, sortând, eventual aruncând ce nu mai era util și necesar. Mi-am spus că oricum acest lucru trebuia să îl facă odată și odată și în mod periodic, indiferent dacă eram împreună sau nu în cabinet. Pe moment am pus acest aspect pe seama faptului că tot aștepta să refacă niște hârtii necesare unității de învățământ împreună cu administratoarea școlii, așa că a profitat de situație. Numai că... Surpriză...
La un moment dat se deschide brusc ușa cabinetului și intră furtunos în cabinet... șefa noastră de la asistența socială. Instinctiv am simțit că mi se cam face pielea de găină și mă ia cu furnicături. Asta din mai multe motive posibile. Unul ar fi surpriza... Nu prea aveam ocazia să vină cineva din conducere pe la cabinete, mai ales cineva mai sus pus pe scara ierarhică, decât doar dacă ar fi apărut ceva deosebit. Deși era dreptul domniei sale să ne controleze dacă suntem la program, mi se părea cam greu să își găsească timp în orice clipă pentru acest lucru, dat fiind că problemele de serviciu la acest nivel nu prea permit suficient timp disponibil pentru un drum dus-întors până la oricare dintre cabinetele școlare doar ca să vezi dacă personalul ce lucrează acolo este prezent la program. Doar dacă... cineva, pe post de „informator”, îi sesizează ceva care să justifice deplasarea în cauză. Sau doar dacă avea ceva neapărat și în mod expres de discutat cu persoanele în cauză, de verificat sau de comunicat ceva anume. Un alt motiv ar fi fost ceva mai personal, mai precis o ușoară antipatie pe care o simt față de dumneaei ca și om sau, mai bine spus, faptul că nu văd rostul unor reacții comportamentale pe care le are față de mine în unele momente și situații, când ar putea să se comporte mai destins și mai lejer, ca de la om la om.
Am rămas calmă, cel puțin ca și aparență. Primul gest a fost să închid muzica de pe smartphone. Din politețe. Și tot din politețe am închis cartea cu foile de hârtie și pixul între foile ei, deși nu vedeam nici o greșeală în faptul că citeam ceva, în condițiile în care momentan nu eram prinsă în alte activități fie ele activități curente sau activități desfășurate în regim de urgență. Prima ei privire, odată intrată în cabinet, a fost îndreptată spre mine. Si spre mine a adresat doar doua întrebări. Prima a fost ceva de genul: „Butonați telefonul în timpul programului? Hmmm...” Nu am răspuns nimic, făcându-mă că nu am perceput aluzia. În fond, primul gest normal atunci când se apropie un șef de tine sau trebuie să mergi să discuți în public despre o temă anume, chiar dacă sau mai ales dacă ai telefonul mobil asupra ta, să te asiguri că nu deranjează cu nici un sunet. Așa că închizi eventualele aplicații deschise și fie închizi telefonul cu totul sau închizi doar sonorul sau îl dai la minimum posibil. Este un gest de politețe și de minim bun-simț care poate fi și chiar este înțeles de persoanele din jur. Iar a doua reacție a fost față de cartea de pe masă din fața mea. „Carte de engleză?”... La care, gândindu-mă care ar fi problema cărții, am dat prima replică ce mi-a venit în minte: „Păi nu trebuie să folosim timpul în mod eficient?” Cred că nu se aștepta la astfel de reacție din partea mea, căci a schimbat câteva cuvinte cu S. și a ieșit la fel de furtunos din cabinet.
După câteva minute de așteptare, având siguranța că a plecat, m-am întors la treburile mele. Deși păstram aparența calmului, nu pot spune că nu eram ușor întoarsă pe dos. Dar mi-am văzut de treabă ca să scap de tensiune. La un moment dat i-am aruncat lui S. câteva vorbe ca așa dintr-o doară: „Bine că erai și tu în cabinet. Dacă erai plecat cu treburile tale, prin spital sau oriunde în altă parte, trebuia să improvizez cumva ceva....” Erau vorbe aruncate ca la întâmplare, dar totuși cu țintă. Știam că mai pleca, cu încuviințarea mea tacită, să își mai rezolve câte vreo problemă. Nu eram absurdă totuși să nu îi permit aceste lucruri atâta vreme cât revenea repede și prompt la o nevoie.
Plecând acasă, l-am întrebat: „Domnișoara (șefa) a avut ceva anume să vorbească cu tine?” „Nu, nimic deosebit”, a răspuns, ridicând din umeri. „În fond este dreptul dumneaei să ne verifice dacă suntem la program. Doar are informatorii ei....” „Normal!” am răspuns și am plecat, gândindu-mă că uneori „gura păcătosului adevăr grăiește”...
Acasă am scris un advertorial pe blog pentru o competiție de blogging. Apoi m-am lăsat în voia relaxării, cu rebus și privit la televizor. Am mai intrat online pentru lecturi diverse și pentru convorbiri cu prietenii. Și pentru a prelua un guest post din presa locală pe propriul meu blog. Îl citisem și rezonasem oarecum cu ideile din acel articol, mai ales ținând cont de starea mea psihică de la acel moment.
Până spre finalul zilei am fost indispusă. În fond nu aveam de ce, dar.... asta era. Și apoi, discutând cu un prieten, m-am gândit că nu are sens să mă zbucium. Ca să mă liniștească, prietenul meu m-a luat cu calm... „Uite, să o luăm altfel. Te întreb ceva. Să presupunem că ai o boală incurabilă și oricum ai avea doar câteva luni de trăit. Ce ai face în timpul ce ți-a rămas la dispoziție?” „Păi primul lucru ar fi să îmi ușurez suferința și să îmi asigur un minim de confort”... „Nu un minim de confort, ci TOT confortul de care ai nevoie. Pentru că nu mai ai nimic de pierdut. Așa trebuie să te gândești să trăiești în continuare. Ca și cum nu ai avea nimic de pierdut. Asta este viața, dură. Stai cât poți în banca ta, acționează conform regulamentului, ca să nu pici în lațul aruncat în direcția ta, așteaptă greșeala făcută de ceilalți din jurul tău și profită de ea, întorcând-o în favoarea ta.”
Prietenul meu a avut dreptate în acest caz. Și în multe altele... În fond, loviturile încasate de la viață și de la cei din jur nu avem cum să le oprim sau să le ocolim. Singurul lucru pe care îl putem face este să parăm fiecare lovitură în mod inteligent, ca într-un duel. Nu este nevoie să fim campioni la scrimă sau la arte marțiale ca să știm să ne apărăm de loviturile altora. Trebuie să acceptăm că există, că le putem primi oricând și, odată îndreptate spre noi, să le imprimăm un efect de bumerang, deviindu-le mișcarea dinspre noi spre orice direcție lipsita de pericole pentru alții sau, în cazuri extreme, înapoi spre cel sau cei care le-au lansat.
Cu siguranță vor mai fi și alte episoade mai puțin plăcute în viață. Cu siguranță nu avem cum să schimbăm prostia, răutatea și nemernicia celorlalți. Atâta vreme cât respectăm regulamentul jocului și al luptei dure care se numește pur și simplu VIAȚĂ, nimeni nu va avea curajul nebunesc să ne atace mișelește prin lovituri nepermise și să ne înlăture de pe drumul nostru prin viață. Și asta pentru că, vrem sau nu vrem, viața va merge mereu înainte,

No comment!!! (II)

Astăzi ajung acasă ceva mai repede. Numai bine căci realizez că am o sarcină de serviciu, minoră dealtfel, dar pe care nu o pot rezolva la cabinet. Am spus de o sarcină minoră: un raport săptămânal pe care trebuie să îl trimit pe mail spre șefa directă care ne coordonează activitatea. Este o problemă care se rezolva în câteva minute, fiind doar câteva rânduri de scris. Iar trimiterea pe mail este instantanee. Numai că trebuie trimisă „contra-cronometru”, până la ora 13. Și necesită un calculator conectat la internet, ceea ce nu există în dotarea cabinetului. Iar trimiterea datelor de pe smartphone, până nu de mult, consuma datele incluse în abonament, ducând la costuri inutil de mari. Ca atare este mult mai comod pentru ochii, degetele si situația mea financiară să trimit raportul de pe calculatorul MEU DE ACASĂ...
Abia mă fac cât de cât lejeră și dau să deschid calculatorul. Inițial aveam în minte să îmi verific mesajele de pe mail. Încă nu realizam că trebuie să și trimit informațiile cu pricina. Deodată, din direcția telefonului, se aude un clinchet. Specific pentru notificarea primirii unui mesaj. Zic să văd cine mă abordează. Era una dintre asistente: „Când plecați de la L.(asistenta de la cabinetul unde fusesem azi) aduceți-mi și mie doua fișe (de consultații pentru copii)”
„Sunt deja acasă. ”... „Așa devreme?” zice ea... „Acum am sosit”, Apoi iritată de la situația conflictuală despre care am povestit deja continui: „Văd că indirect îmi urmărești mișcările.”
A răspuns printr-un mesaj pur și simplu interpretabil: „Nu eu... Aveți grijă că sunteți în vizorul șefei și plus de asta trebuie să vă respectați programul de lucru. Aveți grijă să nu pățiși ca și C. G. ...”
Paranteză... În urmă cu ceva timp, unui coleg asistent i s-a desfăcut contractul de muncă. Pe motiv că lipsea mult timp de la serviciu. Numai că nu încape comparația; doar un dobitoc idiot m-ar compara pe mine cu el. În cazul lui trebuie ținut cont că de ceva timp încoace, timp însemnând ani buni, omul este alcoolic și dependent de jocuri de noroc. Boală sadea, de care însă eu nu sufăr. Boală care îl ține departe de multe ori de prezența șa program cu orele și chiar cu zilele atunci când pierde controlul. Ceea ce nu suportă comparație vis-a-vis de programul infect și infernal al unui medic școlar care trebuie să se împartă între 9 unități de învățământ, situate în locații destul de depărtate una de alta, pe o rază de câțiva kilometri, timp de 5 zile pe săptămână, 7 ore pe zi, că doar atâta este plătit. Ca să nu mai vorbim că obligațiile sale de serviciu nu sunt legate doar de incinta/incintele școlilor respective... Medicul trebuie să aibă grijă să își vizeze anual autorizația de practică, ceea ce înseamnă că trebuie să facă un control medical specific, să încheie o asigurare de malpraxis și să se documenteze pe linie profesională. Ori tocmai aceste activități constante de-a lungul anilor nu pot fi făcute în incinta cabinetului/cabinetelor proprii. Iar dacă se mai adaugă și alte activități pentru care nu este dotarea specifică în cabinet, trebuie să plece și să găsească un loc cu dotarea necesară.
Închei paranteza respectivă... Ce să înțeleg din mesajul acesta scris? Amenințare sau sfat binevoitor? Cum sunt convinsă că șefa nu are ea timp să mă urmărească personal cum stau la program zi de zi, oră de oră, dacă este să aibă ambiția să mă urmărească, o poate face folosindu-se de anumiți informatori. Așa că am trecut la atac, neștiind dacă mesajul este sfat binevoitor sau amenințare.
„Ești cumva „săgeata” șefei? Omul ei de informare?
Din câte știu, medicul face programul asistenților și nu invers”
„Dacă spuneai de dimineață, îți aduceam două fișe,cu cea mai mare plăcere.”
„Și în plus dacă sunt curierul pentru voi o fac fără amenințări și aluzii”
Răspunsul ei a venit pe același ton aparent ambiguu...
„E treaba d-voastră... O să răspundeți personal”
Cum pusese iar paie pe foc, am continuat și eu...
„Evident că răspund personal, doamna polițistă!!!”
Ca un copil îmbufnat care odată supărat își ia jucăriile și pleacă, răspunde:
„Nu mai am nevoie de nimic de la d-voastră... Mă descurc singură...”
Pusă de acum pe harță, am lansat încă vreo câteva mesaje:
„De acum încep să descopăr „pârâcioșii clasei”. Unul ai putea fi tu. Al doilea ar putea fi S.... În plus se pare că îți ameninți șeful pe plan medical. Și nu uita că eu sunt totuși medic iar voi asistenți”
„S. este iarăși acolo? Mă gândeam dacă îți suflă el ce să scrii sau este din capul tău...”
„Să nu-mi spui că S. era la program la cabinetul din liceu când a trecut pe la tine...”
 La care a urmat un nou mesaj interpretabil din partea ei:
„Faceți cum vreți dar să nu regretați mai târziu!!!”
Am pus punct discuției cu un mesaj sec:
„Nu regret nimic!!!”
Au mai urmat câteva mesaje fără relevanță, pe același ton. Și gata...
Acum să tragem câteva concluzii...
1. Medicina în general și medicina școlară în particular sunt într-o mare criză legată de lipsa de personal. Eu una sunt singurul medic școlar din oraș. Și asta nu de azi de ieri ci de ani buni. Situația este extrem de stresantă în condițiile în care nu am cu cine schimba o părere pe plan profesional. Și cu atât mai greu este să obțin informațiile necesare în domeniul medical, neavându-le la îndemână. Căci oare cine aduce cărți și reviste medicale într-un oraș cu atât de puțini medici dispuși să le cumpere?
2. Având deja un medic școlar dispus să lucreze de unul singur într-un oraș mic de provincie pentru tot timpul rămas până iese la pensie, adică încă un deceniu și ceva de acum înainte, în condițiile în care oricând poate claca din cauza epuizării, de ce să-i faci zile fripte ținându-l in permanentă tensiune, solicitându-l peste puterile lui uneori, jignindu-l și umilindu-l ori de câte ori se ivește ocazia, ba chiar căutând mai mereu nod în papură? Asta în condițiile în care nici măcar nu-i oferi dotările necesare unei activități profesionale decente...
3. Dacă ții neapărat să îi cauți nod în papură, să îl urmărești până la exasperare, să îl tracasezi, să îl jignești, să îl umilești, să îl ții sub tensiune până în pragul nebuniei, de ce nu ai curajul și decența să te lupți cu el de unul singur și încerci să „scoți castanele din foc cu mâna altuia”, folosindu-te de alții să îți facă treburile murdare?
4. Pornind de la schimbul de mesaje redat mai sus... Stimabililor... Încercați să nu vă tăvăliți și voi în noroiul pregătit de alții pentru a-l împroșca înspre cei pe care vor să-i murdărească. Și mai ales controlați-vă limbajul și modul de exprimare. S-ar putea ca vorbele voastre, chiar dacă sunt rostite cu bune intenții, să fie interpretate altfel și luate ca atare. Și asta cu atât mai mult cu cât nici nu sunteți atenți în ce context le rostiți și mai ales în preajma căror oameni le rostiți. Nu oricine le aude le interpretează așa cum ați vrut să le spuneți și mai ales le poate folosi in defavoarea voastră.